Experienţe în jurul lumii cu actriţa româncă Ana Pasti

O discuţie cu Ana Pasti, actriţa româncă, este precum o călătorie în jurul lumii. A avut şansa să trăiască în ţări precum Madagascar, Uganda, Thailanda, Pakistan, iar acum îşi desăvârşeşte studiile în L.A. Să vedem cât de complicat este să duci pe umeri visul a milioane de oameni, vis ce se numeşte “celebritate”.

În căutarea visului american

O discuţie cu Ana Pasti, actriţa româncă, este precum o călătorie în jurul lumii. A avut şansa să trăiască în ţări precum Madagascar, Uganda, Thailanda, Pakistan, iar acum îşi desăvârşeşte studiile în L.A. Să vedem cât de complicat este să duci pe umeri visul a milioane de oameni, vis ce se numeşte “celebritate”.

CSÎD: Ce faci în America?

Ana Pasti: Fac lucruri pe care mi le-am dorit dintotdeauna şi lucruri pe care nu credeam că le voi face vreodată. Învăţ lucruri noi şi reînvăţ altfel lucruri ştiute. Mă redescopăr, mă reinventez. Concret, fac un Master de actorie la USC (University of Southern California), considerată cea mai bună şcoală de teatru de pe coasta de Vest.

CSÎD: Cât de greu este să încerci să duci pe umeri visul american?

A.P.: Când am plecat mai toată lumea (mai puţin familia şi prietenii) îmi urau să-mi găsesc un american bun de însurat, de preferinţă cu bani, ca să pot rămâne acolo. Mă simţeam oarecum ca personajul Ancăi Ţurcaşiu în filmul Miss Litoral.

Aşadar dacă vorbim de acel vis american, e greu de dus pe umeri. Pentru că nu mi-am propus aşa ceva. Mi-am propus doar să devin o actriţă mai bună. Chiar mă deranjau toate sfaturile pe care le primeam despre ce şi cum să fac pentru a reuşi în America. Deşi cred că erau cât se poate de bine intenţionate, puneau o presiune inutilă pe mine, ca şi când întoarcerea mea acasă după terminarea masteratului ar fi un eşec.

Dar după ce m-am relaxat un pic şi mi-am dat seama că nu am nici o datorie faţă de visul altora. Am început să trăiesc visul american, îl trăiesc chiar aici şi acum. Am devenit o actriţă mai bună. Sunt într-un loc în care mulţi actori români şi-ar dori să fie sau măcar să-l experimenteze.

Studiez la una din cele mai bune facultăţi din America. USC are invitaţi şi colaboratori care au făcut istoria Hollywood-ului (George Luckas, Robert Zemeckis), iar în Los Angeles poţi oricind întâlni artişti care au inspirat şi continuă să inspire cu munca lor generaţii întregi de actori (I-am întâlnit pe Almodovar, pe Lynch, pe Spielberg, pe Al Pacino, am văzut spectacole cu Kathleen Turner, Mihail Baryshnikov, John Lequizamo,Val Kimer, John Hurt). Aşadar nu e greu, pentru că fac ce mi-am dorit. Ar fi fost greu dacă nu făceam ce-mi place.

„M-am aflat pe culmile rafinamentului gastronomic, în special datorită purităţii ingredientelor”

CSÎD: Ai locuit o perioadă în Madagascar, alta în Pakistan, alta în Uganda. Cum te-au schimbat aceste experienţe?

A.P.: Da, am fost foarte norocoasă să trăiesc un timp în Africa şi în Asia. Mama mea lucrează de 15 ani cu UNICEF pe programe de protecţia copilului în ţări ale lumii a treia. Aşa că datorită ei, nu doar că am ajuns în locuri foarte exotice pentru români, dar le-am experimentat cu totul diferit decât un simplu turist.

Mi-am făcut prieteni, am trăit frumoase poveşti de dragoste… În Antananarivo am învăţat să călăresc, în Islamabad am învăţat belly dancing (pentru un video-clip pe care l-am filmat pentru o trupă Pakistani Rock!), în Kampala am fost modelul unui foarte talentat artist nigerian pentru o pictură murală în fosta casă a doctorului Emin Pasha, actualmente unul din hotelurile celebre ale capitalei.

Am dormit pe rogojinile caselor malgaşe de lut şi chirpici, am fumat pipa prieteniei la şezătorile şefilor de trib din Majenga, m-am jucat printre ruinele palatului Lubiri cu copiii desculţi şi din flori ai ultimilor Kabaka (regi) ai Ugandei, am participat la Mayoon, parte din ritualul de nuntă pakistaneză, cel al pictatului cu henna, am împletit flori de chiparos ca ofrandă pentru Buddha în stupele Bangkok-ului.

Îi spun că am avut noroc pentru că am început să călătoresc de când eram foarte tânără, încă în formare. Am ajuns în Madagascar când aveam 18 ani, iar faptul că am văzut atâtea feluri de oameni şi feluri de a trăi, în lumi complet diferite care coexistă şi evoluează în acelaşi timp, a contribuit la definirea mea ca artist, la sensibilitatea mea de actriţă.

CSÎD: Ce mâncăruri ai descoperit?

A.P.: Toate aceste ţări au fost paradisuri culinare. E drept că în toate în afară de Thailanda, puneam toate legumele şi fructele cumpărate de la piaţă în apă cu soluţii dezinfectante şi că nu puteam să beau decât apă îmbuteliată, dar în afara acestui mic inconvenient, m-am aflat pe culmile rafinamentului gastronomic, în special datorită purităţii ingredientelor.

În Thailanda am descoperit Cha Yen, cel mai bun ice tea pe care l-am băut vreodată! În Madagascar am descoperit orezul cantonez –orez cu homar şi legume fiert în lapte de cocos, în Kenya – crabul farci, crab umplut cu avocado, green lemon, tamarind şi mentă, în Pakistan – Masala Lassi, un tip special de lassi din zona Punjabului, un amestec de iaurt îngheţat, seminţe de cumin, pudră de cardamom, frunze de mentă şi khova (rezultat dintr-un mod anume de fierbere a laptelui). Of! Mi s-a făcut o foame şi un dor de locurile astea, în timp ce scriu, aşa că mă opresc aici! 🙂

Aproape toată mâncarea americană e plină de conservanţi, aditivi, îngrăşăminte şi… zahăr

Acum 2 ani, spre exemplu, am jucat Margiana din ”Ali Baba şi cei 40 de hoţi”, într-o adaptare după “1001 de nopti”, în regia lui Andy Robinson, la Scene Dock Theater în L.A. {i pe lângă faptul că momentul de belly dance mi-a fost simplu, lumea acelor poveşti mi-era familiară.

Mirosisem mirodeniile din bazar, ascultasem de nenumărate ori chemarea la rugăciune ce se înalţă peste oraş în asfinţit, băusem ceai cu negustorii de covoare persane şi mă tocmisem pe mătăsuri şi bijuterii în pieţele prăfuite şi agitate ale Lahorului, Faislabadului sau Rawalpindiului şi mai ales ştiam ce poate să însemne o privire aruncată în treacăt de după dupotta care îţi acoperea părul şi sentimentele.

Cât despre stilul de viaţă… Mi-a fost mai simplu să mă adaptez în Madagascar, Pakistan sau Uganda, mai simplu decât în USA, deşi aparent ar fi trebuit să fie invers… probabil şi pentru că în USA sunt cu totul pe cont propriu. Culturile africane şi musulmane sunt încă foarte colectiviste.

Spaţiul personal e definit în funcţie de raporturile tale cu ceilalţi şi de rolurile sociale pe care le joci: nu individul e cel mai important, ci comunitatea, familia, tradiţia. Noi românii, cred că suntem undeva la confluenţa între această filosofie de viaţă şi cea a individualismului şi libertăţii de expresie occidentale.

Cred, de asemenea, că Africa îţi intră în sânge. Poate pentru că e leagănul civilizaţiei şi undeva în noi există chemarea străbunilor, poate pentru că e o viaţă mai simplă, mai ritualică, mai esenţializată. Nu ştiu pe nimeni care să fi fost în Africa şi căruia în ciuda mizeriei, sărăciei sau bolilor să nu-i rămână în suflet pământul acela roşu, murmurul frunzelor de cocotier, verdele crud al copacilor de mango, cerul nopţii albit de Calea Lactee, strălucirea stelei Nordului, cântecul privighetorilor în nopţile fierbinţi de vară, amurgurile portocalii-violete, mirosul bananelor prăjite pe stradă, muzica străzilor şi a ploii, erotismul dansurilor tradiţionale, răsăriturile rozalii şi tăcute de savană, cochiile sidefate spălate de mareea Oceanului Indian şi împrăştiate pe plajele arse de soare.

Timpul se scurge altfel în Africa, în Asia. Mult mai domol, mai dulce, mai egal. Acolo se trăieşte clipa. Noi ocidentalii, avem nevoie să-l citim pe Tolle şi Osho, să ne terapeutizăm, să ne relaxăm în spa-uri, să facem cursuri de dezvoltare personală, ca să reuşim să înţelegem puterea trăitul în prezent. Oamenii ţărilor lumii a treia o fac natural, o fac ca n-au încotro, şi cred că sunt mai fericiţi.

CSÎD: Şi totuşi, ce mănânci în America? Este greu să nu iei în greutate?

A.P.: Este foarte greu să nu te îngraşi, chiar dacă nu mănânci fast-food, care e într-adevăr delicios! În primele mele luni de L.A., am fost dependentă de aripioarele de pui de la Wing Stops şi de cheeesburgerii şi cartofii prăjiţi de la In&Out.

Acum m-am calmat, dar cum spuneam, chiar dacă nu mănânci fast-food, aproape toată mâncarea americană e plină de conservanţi, aditivi, îngrăşăminte şi… zahăr, de obicei sub formă de sirop de porumb.

Inclusiv pâinea conţine sirop de porumb! Iar variantele mai sănătoase şi mai puţin calorice de alimentaţie, adică mâncarea organică este relativ scumpă. Inclusiv mâncarea vegană, care e una din favoritele mele, poate fi foarte periculoasă pentru că există o cultură a dressingurilor şi a toppingurilor şi a seazoningurilor aici, care practic dinamitează caloric şi cele mai uşoare mâncăruri! {i eu sunt încă un caz fericit, pentru că L.A. fiind un oraş multicultural are o mare varietate gastronomică, inclusiv bucătărie românească.

CSÎD: În ce proiecte eşti implicată?

A.P.: Lucrez la 3 spectacole de care sunt foarte entuziasmată. Joc o adolescentă exaltată, Rebecca, într-una dintre cele mai cunoscute drame moderne americane – „Oraşul Nostru” de Thorton Wilder. Apoi joc o soţie maestră în arta disimulării şi a diplomaţiei, Elmire din “Tartuffe”, una din comediile clasice ale lui Moliere. {i cel mai interesant, joc un personaj legendar, Cassandra, din Troienele, o adaptare originală după tragedia antică a lui Euripide.

CSÎD: Ce calităţi ar trebui să ai pentru a deveni actor? Dar defecte?

A.P: Interesantă întrebare! Cred că înainte de calităţi şi defecte trebuie să ai nişte nevoi. Nevoia de a te exprima, nevoia de a fi văzut, nevoia de a fi iubit. E esenţial să ai aceste nevoi, pentru că fără ele, cel mai probabil nu o să rezişti în această profesie. E mult prea greu.

Actoria e un lifestyle, nu un job. Apoi mai cred că actoria e o curiozitate, faţă de viaţă, faţă de umanitatea din noi, deci curiozitatea ar fi o primă calitate. O a doua calitate ar fi curajul, întâi de a îţi asuma cine eşti, şi apoi de a împărtăşi cu ceilalţi (publicul tău) cine eşti, cu bune şi cu rele.

A treia, şi poate cea mai importantă calitate ar fi încrederea. Încrederea că cine şi cât eşti e de ajuns. {i ultima, dar nu mai puţin importantă, perseverenţa. Perseverenţa de a crede în steaua ta norocoasă şi în drumul tău, şi de a merge pe el oricât de întortocheat poate deveni pe alocuri. Will Smiths a spus „Why be realistic when it comes to acting?” Sunt de acord.

Cât despre defecte… hm… cuvântul „orice” din propoziţia:”Orice te face să obţii rolul”. Fiecare actor e capabil de tot felul de lucruri pentru a obţine rolul, şi spun asta în cel mai bun sens al cuvântului.

Interviu de Mădălina Drăgoi

Fotografii: arhiva personală

Urmărește CSID.ro pe Google News
Mădălina Drăgoi
Mădălina Drăgoi
Senior Editor și Fashion Stylist Acum ceva timp, mă aflam la Atena, la o conferinţă internaţională despre frumuseţe şi industria de profil. În sală erau jurnaliste din toată Europa. Reprezentau în special presa glossy. Multe dintre ele erau parcă scoase din paginile ... citește mai mult
Recomandare video
Poate recidiva tiroidita subacută, boala de sezon care seamănă cu o viroză?