Sindromul de stres post-traumatic poate fi vindecat!

Peste 70% din populaţie a avut în viaţă măcar o traumă psihică severă (produsă de pierderea cuiva foarte drag, o dezamăgire majoră cu repercusiuni psihice imediate etc.). O mare parte dintre aceştia au suferit de o serie de reacţii emoţionale severe, care de fapt se încadrează în grupa stresului posttraumatic. Afla care sunt cauzele si cum poate fi tratata aceasta afectiune psihica.
Sindromul de stres post-traumatic poate fi vindecat!

Deşi în România nu există, în practica medicală, un diagnostic de tipul sindromului de stres posttraumatic (numit în literatura medicală Posttraumatic Stress Disorder), sub alte forme care nu ajung de multe ori nici să fie diagnosticate de psihiatru, boala există lângă noi sau în noi.

Se estimeazã că peste 70% din populaţie a avut în viaţă măcar o traumă psihică severă (produsă de pierderea cuiva foarte drag, o dezamăgire majoră cu repercusiuni psihice imediate etc.). O mare parte dintre aceştia au suferit de o serie de reacţii emoţionale severe, care de fapt se încadrează în grupa stresului posttraumatic.

În SUA, se apreciază că 5% din populaţie suferă de această boală şi 8% a avut-o cândva, de-a lungul vieţii. La femei, boala se întâlneşte de două ori mai frecvent decât la bărbaţi.

Pentru a putea vorbi de această boală, este necesar ca bolnavul să fie expus timp de cel puţin o lună la un agent stresor extrem.

Iată câteva exemple de asemenea agenţi:

  • un accident serios sau un dezastru natural;
  • o agresiune criminală sau un viol;
  • participare la un război în regim de combatant;
  • abuz sexual sau fizic la un copil sau părăsirea acestuia de către părinţi;
  • martor la un accident impresionant;
  • moartea neaşteptată a cuiva foarte drag.

Există şi o serie de alţi agenţi stresori care, deşi sunt severi (de exemplu: pierderea serviciului, divorţul, insuccesul la un examen, moartea unui părinte în vârstă), nu pot fi totuşi încadraţi în categoria agenţilor stresori severi şi, prin urmare, nu produc, de regulă, boala despre care vorbim.

Cum se manifestă boala?

O persoană cu stres posttraumatic prezintă urmãtoarele simptome: retrăirea repetată a evenimentului traumatic iniţial (prin amintirea nedoritã a evenimentului sub formã de secvenţe, prin coşmaruri şi prin reacţii exagerate, fizice sau emoţionale, la persoane sau locuri legate de evenimentul iniţial); lipsa de reacţie la ceea ce se întâmplă în jur, manifestată prin evitarea oricărei activităţi, pierderea interesului pentru ceea ce este în jur; tulburări ale somnului; iritabilitate sau accese de mânie; dificultate de concentrare.

Toate aceste simptome se pot manifesta împreună sau sub forma unor reacţii specifice, cum ar fi:

atacul de panicã – apare atunci când ceva sau cineva îi reaminteşte pacientului trauma prin care a trecut (spre exemplu,
întâlnirea cu o persoanã care seamãnã cu violatorul, cãlãtoria cu o maşinã identicã celei care a fost implicatã în accident etc.); atacul se manifestã sub forma unui acces de teamã teribilă, însoţită, de regulã, de manifestări fizice sau psihice;

evitarea premeditată a oricărei situaţii cotidiene, care ar putea sã-i reamintească de trauma anterioară;

depresia – manifestată prin dispariţia oricãrui interes sau plãcere de a face anumite lucruri, altãdatã agreate; ea poate duce şi la sentimente nejustificate de vinovăţie sau la autoblamare;

gânduri suicidare, ca formã mai gravă a depresiei (studiile aratã cã peste 50% dintre victimele violurilor au avut în minte gândul sinuciderii);

utilizarea de substanţe de tipul drogurilor, alcoolului, ca o metodã de diminuare a durerii (aceasta determinã o agravare a situaţiei deja existente şi face tratamentul psihiatric mult mai dificil);

sentimentul de singurătate, de izolare, provocat de convingerea cã ceilalţi nu sunt în stare să-l înţeleagă şi să-l ajute, situaţie care poate produce disfuncţii sociale;

apariţia de idei sau de percepţii anormale (convingerea de posibilitatea de a comunica cu cel drag, decedat), iluzii, halucinaţii.

Se consideră că, dacã simptomele dureazã mai puţin de o lunã, nu putem vorbi de sindromul de stres posttraumatic, ci doar de un sindrom de stres acut, dar acesta creşte riscul de a dezvolta mai târziu sindromul de stres posttraumatic. Dacã simptomele dureazã mai mult de trei luni, vorbim deja de un sindrom cronic de stres, iar dacã acestea apar dupã câteva luni sau chiar dupã un an de la traumă, vorbim despre un sindrom întârziat.

Tratamentul sindromului de stres posttraumatic

Există două tipuri de tratament: psihoterapia şi tratamentul medicamentos.

Psihoterapia, ca singură metodã de tratament, poate fi utilă în următoarele situaţii: simptomele sunt de gravitate medie, există o sarcinã în evoluţie sau bolnava alăptează concomitent, bolnavul refuză să ia medicamente sau ia alte medicamente care pot interfera negativ cu cele specifice acestei boli.

Pe de altă parte, este necesar tratamentul medicamentos dacă: simptomele sunt grave sau durează de mai mult timp, dacă există concomitent şi alte boli psihice, dacă se asociază gânduri de sinucidere sau dacă psihoterapia singură s-a dovedit a fi ineficientă.

Psihoterapia este o metodă terapeutică delicatã, care trebuie bine condusă. În linii mari, într-o asemenea situaţie, ea se orientează spre trei direcţii: managementul anxietăţii, terapia cognitivă şi terapia de abandonare.

La copii, se poate asocia şi terapia prin joacă.
Tratamentul medicamentos este de stricta competenţă a medicului psihiatru. El include tipuri diferite de medicamente
antidepresive.

Poate fi prevenit sindromul de stres posttraumatic?

De regulă, oamenii au o tendinţă naturală de a evita interiorizarea durerii, pentru că este dureros şi chinuitor să stai permanent în legătură cu o memorie traumatizată. Dacă încercăm să împingem memoria unei traume înainte şi să o menţinem actuală, simptomele acestui sindrom pot apãrea şi pot rămâne o lungă perioadã de timp.

De aceea este important sã priviţi frontal aceste situaţii, să le staţi în faţă, să acceptaţi sentimentele pe care le produc, dar sã lucraţi cu ele. În asemenea situaţii, cãutaţi persoane cu care să comunicaţi, cu care puteţi povesti ceea ce vi s-a întâmplat. Citiţi despre aceastã boalã toate informaţiile pe care le aveţi la îndemânã. Vorbiţi cu alţii despre problema dumneavoastrã. Cãutaţi sfatul unui specialist. Nu renunţaţi la tratamentul prescris şi, mai ales, nu vă pierdeţi speranţa!
Pentru că sindromul de stres posttraumatic, pe cât este de dureros şi de neplăcut, pe atât este – din fericire – de vindecabil.
 

Bibliografie: „Sfaturi pentru oamenii sănătoşi şi…bolnavi”, Leonard Azamfirei