Rezistența la insulină: semnele discrete care pot apărea înainte de diabet. Cum o recunoaștem și ce putem face?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Rezistența la insulină este o problemă metabolică despre care se vorbește tot mai des, însă nu este întotdeauna înțeleasă corect. Aceasta apare atunci când celulele organismului nu mai răspund eficient la insulină, hormonul care ajută glucoza din sânge să pătrundă în celule și să fie folosită pentru producerea energiei. Pentru a compensa, pancreasul poate produce mai multă insulină, iar nivelurile acesteia pot rămâne crescute o perioadă înainte ca glicemia să depășească valorile normale.

Deși rezistența la insulină nu înseamnă automat diabet, ea poate contribui la apariția prediabetului și, în timp, a diabetului zaharat de tip 2. Problema este că nu provoacă întotdeauna simptome evidente. Unele persoane află că au această problemă în urma unor analize de rutină, în timp ce altele prezintă factori de risc sau modificări metabolice care justifică investigații suplimentare.

Ce semne pot atrage atenția? Cine prezintă un risc mai mare și ce analize sunt utile? Și, mai ales, poate fi îmbunătățită sensibilitatea organismului la insulină prin schimbări ale stilului de viață?

Recomandări

Dr. Horațiu Haradja: „O urgență obstetricală se rezolvă în minute, nu în ore”. Ce trebuie să…

A leșinat la serviciu, deși făcea sport de patru ori pe săptămână. Ce au descoperit medicii…

Citește și: Insulina

Ce este rezistența la insulină?

Insulina este un hormon produs de pancreas, cu rol esențial în reglarea glicemiei. După masă, când nivelul glucozei din sânge crește, pancreasul eliberează insulină, care permite celulelor să preia glucoza și să o utilizeze pentru energie sau să o depoziteze.

În cazul rezistenței la insulină, celulele musculare, adipoase și hepatice nu mai răspund la fel de eficient la acțiunea acestui hormon. Pentru a menține glicemia în limite normale, pancreasul încearcă să compenseze prin producerea unei cantități mai mari de insulină.

O perioadă, acest mecanism poate funcționa, iar glicemia poate rămâne normală. În timp însă, dacă organismul nu mai reușește să compenseze suficient, nivelul glucozei din sânge poate crește. Astfel poate apărea prediabetul, o etapă în care glicemia este mai mare decât normalul, dar nu a ajuns încă la valorile caracteristice diabetului zaharat.

Rezistența la insulină nu este sinonimă cu diabetul și nici nu înseamnă că toate persoanele care o au vor dezvolta această boală. Este însă un factor important de risc, care merită identificat și gestionat.

Care sunt semnele rezistenței la insulină?

Unul dintre cele mai importante lucruri de știut este că rezistența la insulină nu provoacă, de regulă, simptome specifice în stadiile inițiale. O persoană poate avea această problemă fără să observe vreo schimbare în starea de sănătate.

Totuși, anumite manifestări și modificări ale organismului pot justifica o evaluare medicală.

1. Pete închise la culoare pe piele

Un semn care poate fi asociat cu rezistența la insulină este acanthosis nigricans. Aceasta se manifestă prin apariția unor zone de piele mai închise la culoare, cu aspect îngroșat și catifelat, în special la nivelul cefei, gâtului, axilelor sau în zona inghinală.

Modificările apar frecvent în pliurile pielii și pot fi confundate cu o problemă de igienă sau cu o pigmentare obișnuită. În realitate, pot indica o problemă metabolică și justifică un consult medical.

Acanthosis nigricans nu confirmă singură diagnosticul de rezistență la insulină, deoarece poate avea și alte cauze. Medicul poate recomanda investigații suplimentare pentru identificarea factorului care a determinat apariția sa.

2. Creșterea în greutate, în special în zona abdominală

Excesul de țesut adipos, în special cel acumulat în jurul abdomenului, este asociat cu un risc mai mare de rezistență la insulină. Țesutul adipos visceral, localizat în jurul organelor interne, are activitate metabolică și poate influența modul în care organismul răspunde la insulină.

Totuși, este important de precizat că rezistența la insulină nu apare exclusiv la persoanele supraponderale sau cu obezitate. Și persoanele cu greutate considerată normală pot avea această problemă.

Prin urmare, greutatea corporală nu poate fi folosită singură pentru a stabili dacă o persoană are sau nu rezistență la insulină.

3. Valori crescute ale glicemiei

În stadiile inițiale, organismul poate compensa rezistența la insulină prin producerea unei cantități mai mari de hormon, astfel încât glicemia să rămână în limite normale.

Pe măsură ce mecanismul de compensare devine insuficient, glicemia poate începe să crească. Valorile care depășesc intervalul normal, dar nu ating pragul diabetului, pot indica prediabet.

De aceea, analizele de sânge sunt importante chiar și în absența simptomelor, în special pentru persoanele care prezintă factori de risc.

4. Oboseală și somnolență

Unele persoane descriu oboseală sau somnolență, inclusiv după masă, și le asociază cu rezistența la insulină. Aceste manifestări nu sunt însă specifice afecțiunii și nu pot fi folosite pentru diagnostic.

Oboseala persistentă poate avea numeroase cauze, de la somn insuficient și stres până la anemie, tulburări tiroidiene sau alte probleme medicale. Dacă apare frecvent, este important să fie evaluată în contextul stării generale de sănătate.

5. Pofte frecvente de dulce

Pofta de dulce este adesea prezentată drept un semn al rezistenței la insulină, însă nu există suficiente dovezi pentru a o considera un indicator diagnostic. Dorința de a consuma alimente dulci poate fi influențată de obiceiurile alimentare, restricțiile calorice, stres, somn și numeroși alți factori.

Așadar, pofta de dulce, luată separat, nu înseamnă că organismul are o problemă în gestionarea insulinei.

Cine prezintă un risc mai mare?

Rezistența la insulină poate apărea la orice persoană, dar există anumiți factori care cresc probabilitatea dezvoltării sale:

• excesul ponderal și obezitatea, în special atunci când grăsimea este acumulată în zona abdominală;
• sedentarismul și lipsa activității fizice regulate;
• existența unor rude de gradul întâi diagnosticate cu diabet zaharat de tip 2;
• sindromul ovarelor polichistice;
• antecedentele de diabet gestațional;
• hipertensiunea arterială și valorile anormale ale colesterolului sau trigliceridelor;
• existența unor modificări metabolice, precum ficatul gras asociat disfuncției metabolice.

Prezența unuia sau mai multor factori de risc nu înseamnă automat că o persoană are rezistență la insulină. Aceștia reprezintă însă motive pentru evaluarea riscului metabolic și, atunci când medicul consideră necesar, pentru efectuarea analizelor.

Cum se diagnostichează rezistența la insulină?

Diagnosticul nu se stabilește pe baza simptomelor sau a aspectului fizic. Mai mult, nu există un test de rutină universal acceptat care să măsoare direct rezistența la insulină în practica medicală obișnuită.

În general, medicul evaluează istoricul pacientului, factorii de risc și rezultatele analizelor care pot identifica prediabetul sau diabetul zaharat de tip 2.

Printre investigațiile utilizate se numără:

Glicemia à jeun măsoară nivelul glucozei din sânge după o perioadă de repaus alimentar, de regulă de cel puțin opt ore. O valoare cuprinsă între 100 și 125 mg/dL poate indica prediabet, în timp ce o valoare de cel puțin 126 mg/dL poate indica diabet, fiind necesară confirmarea diagnosticului în absența unei hiperglicemii evidente.

Hemoglobina glicozilată (HbA1c) oferă informații despre media glicemiei din ultimele aproximativ două-trei luni. O valoare între 5,7% și 6,4% se încadrează în intervalul caracteristic prediabetului, iar o valoare de cel puțin 6,5% poate indica diabet.

Testul de toleranță orală la glucoză presupune măsurarea glicemiei înainte și la două ore după administrarea unei cantități standardizate de glucoză. La două ore, valorile între 140 și 199 mg/dL indică prediabet, iar cele de cel puțin 200 mg/dL pot indica diabet.

În anumite situații, medicul poate solicita și profil lipidic, evaluarea funcției hepatice sau alte investigații, în funcție de factorii de risc și de tabloul clinic.

Insulina à jeun și indicele HOMA-IR sunt uneori utilizate în evaluarea metabolismului glucidic, însă interpretarea lor are limite și nu reprezintă, în mod obișnuit, metode independente de diagnostic. Nu este recomandat ca pacienții să își stabilească singuri diagnosticul pe baza unui singur rezultat.

Ce putem face pentru a îmbunătăți sensibilitatea la insulină?

Rezistența la insulină poate fi ameliorată prin schimbări ale stilului de viață, iar intervenția timpurie poate contribui la reducerea riscului de apariție a diabetului de tip 2.

1. Adoptarea unei alimentații echilibrate

Nu este necesară eliminarea completă a carbohidraților sau adoptarea unor diete restrictive. Contează mai ales calitatea alimentelor și echilibrul general al meselor.

O alimentație care include legume, fructe întregi, leguminoase, cereale integrale, surse de proteine și grăsimi nesaturate poate susține sănătatea metabolică.

Este utilă limitarea consumului frecvent de băuturi îndulcite, dulciuri și produse ultraprocesate bogate în zaharuri adăugate. De asemenea, alimentele bogate în fibre pot contribui la o creștere mai lentă a glicemiei după masă.

2. Mișcare în mod regulat

Activitatea fizică ajută mușchii să utilizeze glucoza și îmbunătățește sensibilitatea organismului la insulină.

Nu este obligatoriu să începem cu antrenamente intense. Mersul alert, mersul pe bicicletă, înotul sau alte activități adaptate condiției fizice pot avea beneficii importante.

Recomandările generale pentru adulți includ cel puțin 150 de minute de activitate fizică moderată pe săptămână și exerciții de întărire musculară în cel puțin două zile pe săptămână.

3. Menținerea unei greutăți sănătoase

Pentru persoanele care au exces ponderal sau obezitate, scăderea în greutate poate îmbunătăți sensibilitatea la insulină și poate reduce riscul de progresie către diabetul zaharat de tip 2.

În cazul persoanelor cu greutate normală, obiectivul nu este slăbirea, ci menținerea unei greutăți sănătoase și adoptarea unor obiceiuri care susțin metabolismul.

4. Somn suficient și gestionarea stresului

Somnul insuficient și dereglarea ritmului somn-veghe pot influența metabolismul glucozei și sensibilitatea la insulină. Un program de somn regulat și o durată adecvată a odihnei sunt componente importante ale sănătății metabolice.

Gestionarea stresului este, de asemenea, utilă pentru starea generală de sănătate, chiar dacă nu reprezintă singură un tratament pentru rezistența la insulină.

Există tratament medicamentos?

În anumite situații, medicul poate recomanda tratament medicamentos, în funcție de riscul metabolic, valorile glicemiei și afecțiunile asociate.

Metforminul este unul dintre medicamentele utilizate în anumite cazuri pentru reducerea riscului de progresie către diabet, în special la persoanele cu risc crescut de diabet de tip 2. Totuși, nu este recomandat automat tuturor persoanelor cu suspiciune de rezistență la insulină.

Tratamentul trebuie individualizat și prescris de medic. Administrarea medicamentelor sau a suplimentelor promovate pentru „reglarea insulinei” fără evaluare medicală nu este o soluție sigură.

De ce este important să nu ignorăm riscul metabolic?

Rezistența la insulină poate evolua fără manifestări evidente, motiv pentru care evaluarea factorilor de risc este importantă. Identificarea prediabetului oferă posibilitatea intervenției înainte ca glicemia să ajungă la valorile caracteristice diabetului zaharat de tip 2.

Nu orice stare de oboseală, poftă de dulce sau creștere în greutate indică rezistență la insulină. În schimb, asocierea mai multor factori de risc, modificările glicemiei sau apariția unor semne precum acanthosis nigricans justifică o discuție cu medicul.

Prin alimentație echilibrată, activitate fizică regulată, somn adecvat și monitorizare medicală, riscul metabolic poate fi gestionat, iar evoluția către diabet poate fi prevenită sau întârziată în multe situații.

Foto: Shutterstock