Pentru unii tineri cu dizabilități, escalada poate însemna schimbare! Povestea emoționantă a unei tinere nevăzătoare

Tinerii cu dizabilități au auzit de prea multe ori cuvântul NU în viața lor. Tu ești diferit și TU NU POȚI. Au auzit asta de la părinți, de la educatori și profesori, de la oamenii din jur, de la societate. Aceștia le-au spus, din frică, din dorința de a-i proteja, dintr-o reacție de respingere sau de evitare. Însă acest NU a săpat suferință și singurătate în sufletele lor.

Și vă spun acest lucru în cunoștință de cauză, ca mamă a unui adolescent cu dizabilități. Însă, mai sunt și raze de lumină. Anul acesta se împlinesc 8 ani de când un centru de escaladă ajută copiii și tinerii cu dizabilități să își depăsșească zidurile, imaginare sau nu, prin escaladă. Ei au creat un spațiu în care copiii și tinerii speciali să se simtă ca într-un cerc de prieteni, unde singurătatea nu există. Aici, la acest centru, copiii pot. Și pentru că acest centru a creat o campanie pentru a ajuta tinerii cu dizabilități, o campanie numită „Șterge un NU”!

Vă redau mai jos povestea unei tinere nevăzătoare care s-a schimbat datorită escaladei și care face parte din Lotul României de Paraclimbing și reprezintă țara, alături de colegii ei, la competițiile internaționale.

Recomandări

Psih. Ligia Peters: Cum știi când este momentul să mergi la un psiholog?

Importanța relațiilor de prietenie pentru sănătatea mintală și emoțională

Ionela este o tânără sensibilă, introvertită și gingașă. Când o privești te gândești că are nevoie de protecție, de susținere. Dar, Ionela, încet, fără multe cuvinte, se dezvăluie ca fiind puternică, decisă, plină de forță. Ionela ne dovedește că schimbarea poate veni oricând și că voința și perseverența pot schimba viața unui om la orice vârstă. Ea are 32 de ani și s-a apucat de escaladă acum 2 ani. Iar acum este în Lotul României de Paraclimbing și reprezintă țara, alături de colegii ei, la competițiile internaționale. Anul acesta, a câștigat deja o medalie de aur. De a doua medalie de aur, a fost la un punct distanță.

Ea spune că escalada i-a adus schimbarea priorităților în viață. A crescut într-o familie cu 3 frați băieți și deficiența ei de vedere i-a făcut pe toți să o protejeze excesiv, uneori. Cu toate acestea, ea a ales independența. Își câștigă singură existența, prin meseria de maseur, are un cățel de care are grijă și se bucură că e liberă și independentă. Și ea a devenit propria ei prioritate. Ionela a învățat cât de important este să se iubească, să facă ceea ce îi place. Pentru că asta îi aduce echilibru.

Cum e viața când ai o dizabilitate? 

Deloc ușoară, dar așa e viața! Ionela a vrut să depășească stigmatul copilului dintr-o comunitate mică, a vrut să simtă viața, așa dură cum e ea. Uneori mila și grija excesivă au fost înlocuite cu răutatea sau chiar bătaia de joc. Dacă nu ești nevăzător și nu te-ai urcat în autobuzul greșit pentru că cineva ți-a spus în mod intenționat alt număr, nu ai cum să înțelegi! Doar tinerii cu dizabilități de vedere pot înțelege o astfel de situație.

”Eu am mai fost în vizită la acest centru de escaladă în urmă cu patru ani, mi-a plăcut mediul și atmosfera, însă pe atunci nu aveam timp să vin în mod regulat la antrenamente.

NU-mi alocam timp pentru sport. Nu țineam la mine, din cauza asta nu veneam. Preferam să lucrez, să mă ocup de treburile casei. Când am trecut prin niște probleme personale, am zis să fac ceva cu timpul care îmi rămane. Așa sunt eu. Când sunt supărată, îmi place să fac ceva util și știindu-i pe cei de aici, am ales să vin la sport. Aveam nevoie și de oameni, să vorbesc cu oamenii, să comunic. Eram izolată. Înainte ieșeam că așa era conjunctura, nu că așa voiam eu.

Aici am primit încurajări autentice, am început să merg de 3 ori pe săptămână la antrenamente și m-am ținut.

În viața mea s-a schimbat ordinea priorităților, am mai multă grijă de mine. Înainte eram altfel. Acum îmi place cum sunt. Pun mai mult focus pe mine în ideea în care vreau să fac lucrurile pe care vreau eu să le fac, nu pe care mi le spun alții. Cunosc mulți oameni faini acum.

Pot ieși din cercul în care eram, pot vorbi cu oamenii și să stau dreaptă în fața lor. Înainte nu mă duceam să cunosc mai bine alte persoane, rămâneam în același grup pentru că eram timidă.”

De când merg la escaladă mi s-a mărit cercul de prieteni și de cunoștințe, nu mai sunt foarte timidă, socializez mai mult, lucru ce înainte nu se întâmpla des.

Despre dizabilitate

Am fost la grădinița din sat, educatoarele nu știau să interacționeze cu mine, cu copii cu deficiențe de orice fel, și mă marginalizau. Îmi spuneau „tu te lovești”, „tu nu face asta” și atunci mă retrageam. Nu eram nici eu o luptătoare să zic vreau și pot să fac asta. În zona rurală, nu s-a schimbat nimic, părinții cu copii cu deficiență știu că au alte oportunitati și duc copiii în alte părți.

Cum și-au dat seama și ai mei că nu văd? Îmi plăcea mult să merg în picioarele goale, să pun mâna, să ating, căutam cu mâinile. Simțul meu tactil, acum, este foarte dezvoltat.

Părinții mei mereu s-au comportat normal cu mine, tata era mai protector. De exemplu, dacă voiam să fac ceva îmi spunea ”Lasă că face mama!” și pe mine mă deranja și ziceam „lasă că fac eu” și am fost mereu ambițioasă, mi-am dorit mereu să fiu independentă, să învăț să fac lucruri singură.

Eu, de exemplu, când mai învăț persoane nevăzătoare să meargă cu bastonul. transmit persoanei respective să fie atentă că urmează un mic impediment, dar las persoana să se ferească singură, să învețe să anticipeze pericolele.

Unui copil i-aș spune să nu se dea bătut și să-și caute mereu calea pentru că e important. Să-și exploreze celelalte simțuri, să comunice cu cei din jurul său, nu ca mine – stau mă orientez, mă uit și nu intreb – să ceară ajutor atunci când simte nevoia de îndrumare.

Despre discriminare

Mi s-a întâmplat rar ca oamenii să nu reacționeze corespunzător, însă când mă confrunt cu astfel de situații, încerc să mă încurajez singură, îmi spun că trebuie să am mai multă încredere în mine.

Când întreb numărul de autobuz. nu-mi place pentru că ori nu răspund, ori îmi răspund greșit că așa vor ei. Mi s-a întâmplat să urc în alt autobuz pentru că mi-au spus numărul greșit sau ruta greșită, și ajungeam în altă parte. Când sunt în astfel de situații, îmi zic că trebuie să mă bazez mai mult pe mine, în ce pot, în asta cu vederea mai greu, dar încerc.

Odată am căzut sub un tren, era oprit în gară și mergeam pe lângă el că să mă uit pe numărul vagonului. Mi-a alunecat piciorul și eram și cu un nevăzător. Pentru că nu voiam să întreb ce număr e vagonul, am mers prea aproape de el.

Despre antrenamente

Sunt zile în care antrenamentele sunt grele, le simt. Plec obosită, plină de energie, dar obosită. Mi-au propus să intru în lotul național, dar eu mă imaginam în Lot. Când mi-au propus, mă gandeam că nu are rost din cauza vârstei, dar acum văd că se poate.

Cea mai mare bucurie e faptul că m-am apucat de sport, faptul că știu că mă ocup de mine, că încep să mă vad și să aflu cine sunt. Sunt un om vesel, cu speranțe. Visez să călătoresc. Escalada este latura mea wild, dar o fac calculat – frica mă ține calculată, uneori la prizele grele mi-e teamă să sar.

Sportul mă motivează să fiu mai deschisă, să comunic și să ascult. A fost o ancora pentru mine, m-am descărcat în sport.

Învăț să fiu un model.”

Aceasta este doar una dintre poveștile în care tinerii cu dizabilități cu ajutorul sportului, al escaladei, au învățat să devină mai încrezători în ei, să scape de singurătate și să se simtă mai incluși din punct de vedere social.