Irina Stoica, asistent universitar: „Din încrederea elevilor în ei înşişi se naşte curiozitatea”

Un interviu relaxat cu Irina Stoica, „profa de gaşcă de la Limbi Străine”, despre calităţile unui profesor bun şi despre „piedestalele” care trebuie dărâmate în sistemul de învăţământ din România.
19.02.2020 | Autor: Paula Rotaru
Irina Stoica, asistent universitar: „Din încrederea elevilor în ei înşişi se naşte curiozitatea”

Pe Irina Stoica, vloggeriţa de pe canalul de Youtube cunoscută sub numele de „Irina citeşte”, o cunoşteam doar prin intermediul cărţilor pe care le-a tradus şi pe care le-am citit. Ulterior am aflat că predă la catedra de Lingvistică a Universităţii Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Are doar 29 de ani, dar vârsta, consideră ea, nu este un impediment, ci, din contră, un atu în relaţia cu studenţii de vârste apropiate, pentru că au în comun pasiunea pentru cărţi şi filme de acelaşi gen, au energie, sete de cunoaştere şi creativitate.

Despre calităţile unui profesor bun în secolul vitezei, despre „piedestalele” care trebuie dărâmate în sistemul de învăţământ din România, dar şi despre programa şcolară stufoasă şi diferenţele dintre studenţii şi profesorii români şi cei „din afară”, într-un interviu relaxat cu Irina Stoica, „profa de gaşcă de la Limbi Străine” şi mândra posesoare a unui motan negru, Ernest – după Hemingway, desigur!

Dragoste la prima… predare

CSÎD: Cum te simţi la 29 de ani, la catedră, predându-le studenţilor de 19-23 de ani?

Irina Stoica: Surprinsă, aproape de fiecare dată. În primul rând, sunt constant surprinsă de cât de mult îmi place meseria asta. Provin dintr-o familie de profesori şi toată copilăria şi adolescenţa am spus că nu voi alege drumul ăsta nici în ruptul capului. Am ajuns să predau pentru că… a trebuit, fiind înscrisă la doctorat, dar de la primul seminar a fost dragoste la prima… predare. Este cu siguranţă lucrul care mă bucură cel mai mult.

CSÎD: Cum ţi se par studenţii în 2020, mai au sete de cunoaştere?

Irina Stoica: Sunt surprinsă de studenţii mei, mulţi dintre ei sunt extrem de deştepţi, curioşi, deschişi atunci când sunt trataţi bine. Mai sunt însă surprinsă şi de faptul că mulţi dintre ei nu sunt obişnuiţi să fie trataţi bine şi în continuare există bariera profesor-elev/student, de care cred că e musai să scăpăm cât mai repede.

CSÎD: Ai un truc prin care reuşeşti să le captezi atenţia?

Irina Stoica: Eu am avantajul vârstei, de care încerc să profit cât se mai poate. Ne plac încă lucruri asemănătoare, ne putem recomanda unii altora cărţi şi filme, avem încă aceleaşi referinţe. Am noroc şi că la o parte din orele pe care le ţin programa îmi permite să fiu creativă, aşa că încerc mereu să le prezint lucruri interesante. Cred că e foarte important să te menţii conectat cu publicul tău, indiferent de vârstă. Şi mai contează faptul că, de cele mai multe ori, reuşesc să am o energie bună la ore, pe care tot de la studenţi o capăt. În momentul în care eu nu am chef sau sunt obosită, nu sunt 100% cu mintea acolo, se transmite imediat şi ora nu mai iese bine.

„Respectul faţă de profesor decurge din modul în care acesta îşi tratează studenţii”

CSÎD: Cum ai defini tu un profesor bun? Ce calităţi ar trebui să aibă un cadru didactic, ţinând cont de nevoile copiilor/studenţilor din secolul XXI?

Irina Stoica: Din fericire am avut parte, mai ales în facultate, de câţiva profesori extraordinari, care acum îmi sunt cu siguranţă un model, atât ca profesori, cât şi ca cercetători. Cei care pe mine m-au fascinat cel mai tare au fost cei care s-au dat jos de pe piedestal şi nu m-au făcut să simt că ei sunt nişte zei în domeniu (deşi unii chiar sunt!) şi eu o studentă care nu ştie de unde s-o apuce (deşi eram!).

Profesorii mei buni sunt cei care m-au încurajat să pun cele mai stupide întrebări, chit că ar fi trebuit să ştiu răspunsul, şi întrebări mai inteligente, chiar şi atunci când nu ştiau nici ei răspunsul. Aşa încerc şi eu să fiu. Să le arăt studenţilor mei că încă învăţăm împreună şi că eu probabil ştiu mai multe despre un domeniu doar pentru că am avut 10 ani la dispoziţie să aflu. „Respectul” faţă de profesor, pe care şi-l doreşte aşa de mult toată lumea, cel puţin atunci când ai de-a face cu adulţi la urma urmei, decurge din modul în care acesta îşi tratează studenţii.

„Profesorul este un ghid – cel care îţi dă informaţii, dar care te şi încurajează să te dezvolţi singur”

CSÎD: Care crezi că este rolul unui profesor în dezvoltarea unui copil/adolescent?

Irina Stoica: Cred că s-au scris cărţi întregi despre ce înseamnă un profesor, dar probabil diferă prea mult de la vârstă la vârstă ca să putem trage o concluzie clară. Când copilul e mic, profesorul trebuie într-adevăr să-l înveţe, de la zero, bazele. Socoteli, abecedar, cum să stea o oră întreagă locului (lucru care mi se pare foarte greu la 6-7 ani), cum să relaţioneze cu ceilalţi copii. Sincer, cu cât e mai mică vârsta elevilor, cu atât mai grea mi se pare meseria de profesor.

Pe măsură ce elevii se obişnuiesc cu materiile sau cu ideea de învăţare, teoretic ai spune că devine mai uşor, dar urmează perioada de angoase şi răzvrătire, în care profesorul trebuie să înţeleagă că probabil orice va spune va fi combătut şi contestat. Lucru care, mă gândesc, e iar foarte greu. Dacă e să trasăm totuşi un fir, probabil profesorul este un ghid – cel care îţi dă informaţii, dar care te şi încurajează după să te dezvolţi şi singur. În acelaşi timp însă, un profesor ar trebui să fie şi un model profesional – nu toţi elevii vor deveni profesori, evident, dar poate ar trebui să aibă în faţa lor nişte modele de oameni cărora le place ce fac, care îşi fac treaba cu seriozitate şi dedicare.

„Aş vrea să demolăm piedestalele”

CSÎD: Dacă ai putea schimba ceva la sistemul de învăţământ din România, ce ar fi şi de ce?

Irina Stoica: Întocmai relaţia de putere de care menţionam mai sus. Aş vrea să demolăm piedestalele. Recent am fost într-un stagiu de cercetare în Canada, unde m-a şocat relaţia dintre studenţi şi profesori. Primul instinct a fost să o numesc lipsă de respect – spusul pe numele mic şi mie mi se pare normal, dar să discuţi probleme de acasă cu profesorii tăi, să le zici pe şleau că nu înţelegi nimic sau aproape să te cerţi la curs pentru că tu eşti sigur că ai dreptate… mai puţin.

Nu ştiu dacă varianta asta e neapărat ideală, dar cu siguranţă e mai bună. Pentru că din încrederea elevilor în ei înşişi se naşte curiozitatea şi din încrederea elevilor în profesori se naşte libertatea de a-şi exprima liber ideile.

Prea multă informaţie înghesuită în prea puţin timp real de învăţare

CSÎD: Dacă ai fi ministru al Educaţiei, care ar fi primele trei lucruri pe care le-ai face?

Irina Stoica: În primul rând, aş umbla la programe. Mult prea multă informaţie înghesuită în prea puţin timp real de învăţare, mult prea mult accent pe teorie. Materii precum chimie, fizică, informatică, engleză, istorie, toate pot şi ar trebui să aibă componente practice. Este mult mai distractiv şi mai util când se întâmplă aşa.

În al doilea rând, cred că aş face ceva şi cu examenele din clasa a VIII-a, respectiv a XII-a. Nu ştiu ce, dar nu mi se pare că reflectă nivelul de cunoştinţe al elevilor, ci doar capacitatea de memorare. Şi, ca să rămân totuşi la specializarea mea, aş introduce gramatica în licee. Chiar lingvistică. Pe lângă faptul că din ce în ce mai mulţi oameni vorbesc greşit, lingvistica îţi pune mintea la contribuţie ca orice altă materie „de real”.

CSÎD: Ai avut ocazia să participi la un program ERASMUS în Italia. Ce diferenţe ai observat între studenţii şi profesorii străini şi cei români?

Irina Stoica: Am obţinut bursa în Italia când eram în anul II, aşadar la început de drum. Atunci m-a surprins cât de diferită era metoda de „predare” – profesorul practic era un punct de sprijin pentru studiul individual –, la cursuri se discutau doar elemente-cheie din bibliografia pe care studenţii trebuiau să o parcurgă. La Universita Ca’Foscari, unde am fost eu, predau unii dintre cei mai buni lingvişti din Europa, aşadar s-a văzut clar înclinaţia lor spre cercetare.

Vorbind însă doar de ciclul de licenţă, atunci studenţii mi s-au părut sub nivelul nostru, dar asta şi poate pentru că nivelul de engleză era mult mai slab şi engleza făcea totuşi parte din specializarea noastră… Pe de altă parte, la stagiul mai recent, cel din Canada, am interacţionat mai mult cu masteranzi şi doctoranzi, care mi s-au părut mult mai bine pregătiţi decât eram eu şi colegii mei la vârsta lor. Asta se datorează, în primul rând, numărului mult mai mic de ore care permite studiul individual şi, în al doilea rând, faptului că sunt obligaţi să citească foarte mult acasă, au grupuri de învăţare, organizează ei înşişi ateliere şi mici conferinţe. Sunt mult mai independenţi şi asta cred că ajută mult.

CSÎD: Care crezi că este diferenţa între a citi o carte pe hârtie şi a citi o carte în format electronic?

Irina Stoica: Dacă vorbim de ficţiune, atunci cartea din mână face parte din ritual, poţi să schimbi mai uşor poziţia de lectură. Pentru cărţile de nonficţiune, şi eu prefer formatul electronic, pentru că aşa pot mereu să sar de la o informaţie la alta. Pe de altă parte, şi când vorbim de astfel de cărţi, notiţele tot cu pixul pe hârtie le fac. Old school!

Irina citeşte…

CSÎD: Recomandă-ne trei cărţi pe care le-ai citit şi care te-au marcat.

Irina Stoica: Prima carte pe care am citit-o ca adult şi care într-adevăr a schimbat ceva în mine a fost „Niveluri de viaţă” de Julian Barnes – o carte citită în mijlocul unei mici crize identitare, despre aspiraţii, despre frici de a te ridica prea mult şi despre dragoste neîncetată.

O carte pe care am citit-o recent şi care mi-a plăcut foarte tare a fost „De ce să fii fericită când poţi să fii normală”, a lui Jeanette Winterson – o autobiografie scrisă superb, despre religie, sexualitate, feminism şi dependenţa (pozitivă sau nu) de părinţi, indiferent de vârstă.

Şi, ca să rămânem oarecum în tema discuţiei, merită menţionată şi „Lolita” lui Nabokov – un roman care intră uşor-uşor în categoria clasicilor, pe care eu am citit-o prima dată la 14-15 ani, apoi la 18, apoi la 21. De fiecare dată am găsit altceva în ea, de fiecare dată m-a fascinat. În plus, este un exemplu de carte pe baza căreia orele de literatură sunt absolut fenomenale.

CSÎD: Anul acesta, ai ales să-ţi „donezi” ziua de naştere cercetării în domeniul bolii Alzheimer. De ce tocmai această boală? Sigur are o însemnătate pentru tine!

Irina Stoica: Da, are. Bunica mea a avut Alzheimer şi cred că fiecare membru al familiei a perceput boala într-un mod diferit. Din fericire (o exprimare uşor cinică, să-mi fie cu iertare), nu a ajuns într-un stadiu atât de avansat încât să nu ne mai cunoască pe noi, dar în rest, cam tot ce însemna amintire recentă s-a pierdut. Nu am idee ce a simţit ea, cum conştientiza ea boala, dar să vezi un om atât de drag într-o astfel de situaţie este greu. Pe mine însă m-a făcut să pun lucrurile în perspectivă şi să îmi dau seama cât de important este să ţinem cu dinţii de amintirile dragi şi să facem tot ce putem pentru a crea unele noi.

Cel mai nou articol Video: