De ce acceptăm, în numele dragostei, minciuna?

De ce acceptăm, în numele dragostei, minciuna? De ce ne prefacem că viaţa noastră-i roz când totul e mâzgă şi gri? De ce mai credem încă în basme cu prinţi inocenţi şi prinţese suferinde? De ce recidivăm în poveşti tragi-comice, în care minţim, ne minţim şi ne lăsăm minţiţi, crezând că doar aşa se mai poate azi trăi, că numai în compromisul acesta mai poate funcţiona o relaţie, sperând că într-o zi va fi mai bine? Iată care-i explicaţia!
De ce acceptăm, în numele dragostei, minciuna?

De ce acceptăm, în numele dragostei, minciuna? De ce ne prefacem că viaţa noastră-i roz când totul e mâzgă şi gri? De ce mai credem încă în basme cu prinţi inocenţi şi prinţese suferinde? De ce recidivăm în poveşti tragi-comice, în care minţim, ne minţim şi ne lăsăm minţiţi, crezând că doar aşa se mai poate azi trăi, că numai în compromisul acesta mai poate funcţiona o relaţie, sperând că într-o zi va fi mai bine? Iată care-i explicaţia!

Când anume ajungem să preferăm minciuna adevărului? Minţim când afirmăm că iubim adevărul sau iubim adevărul exclusiv când ne convine, în rest ne îmbătăm cu spriţul parfumat al minciunelelor de zi cu zi. Ne lăsăm minţiţi de parteneri nepotriviţi pentru că îi iubim sau pentru că preferăm lumea iluziilor mincinoase, din lipsa unui self esteem elementar?

În epoca dezinvolturii omniprezente şi a lipsei de ipocrizie socială, în era comunicării intergalactice, oriunde, cu oricine şi oricum, cei doi protagonişti ai cuplului modern nu sunt capabili nici de cea mai inofensivă naturaleţe, sinceritate sau adevăr, alegând adeseori minciuna, tăcerea, omiterea şi compromisul tâmp. Mă întreb de fapt pe cine minte partenerul, atunci când inventează scuze şi pretexte, pe mine sau pe el?

Iar eu îl iert pe el atunci când aleg să închid ochii sau mă autopedepsesc? Şi am ales deliberat să trăim în minciună, ne-am educat aşa, înţelegând principiul toleranţei, al avansării sociale, chiar al succesului şi al echilibrului în doi? Cumva nici nu mai observăm nenaturalul, minţim cu uşurinţă în fiecare zi şi-apoi minciuna cea mai gravă nu e cea rostită, ci mai degrabă cea trăită.

Iluzii vs. adevăr incomod

Minciuna acoperă într-adevăr o mulţime de păcate, dar pentru cât timp şi cu ce preţ? Minciuna este mult prea frumoasă pentru a nu fi plăcută, iar ispita ei este prea mare pentru a nu-i cădea în capcană. Minciuna e lesnicioasă iar acceptarea ei este comodă. Şi mai rău, minciunile nespuse sunt cele mai grave minciuni. În fapt, a ne complace într-o relaţie disfuncţională, doar de frica singurătăţii este cea mai mare minciună.

De ce ne temem cel mai tare în astfel de situaţii? De adevăr! Şi-o facem deoarece am învăţat să credem în tot felul de minciuni. Desigur, ne temem mai ales de minciuna în care trăim. Cunoaşterea ne conferă sentimentul de siguranţă, indiferent dacă este reală sau fictivă. Din păcate, ajungem să suferim, întrucât credem cu ardoare în ceea ce ştim, însă aproape tot ce ştim poate fi neadevărat.

Ajungem să ne clădim relaţii pe minciună, căsnicii pe compromisuri, prietenii pe interese, personalităţi pe ipocrizie şi vise din nimic.

Pagina 1 din 3
Adio, serviciule, dar rămân cu tine!
Adio, serviciule, dar rămân cu tine!