Parentingul reflectiv: capacitatea de a-ți înțelege copilul

Parentingul reflectiv presupune capacitatea unui părinte de a fi curios cu privire la experiența reală a copilului său. Este unul dintre cei mai robuști predictori ai securității atașamentului, stimei de sine, satisfacției relației, capacității de a empatiza, cunoașterii sociale și autoreglării, așa cum spunea psihanalistul Peter Fonagy în 2005.
25.09.2020 | Autor: Bianca Poptean
Parentingul reflectiv: capacitatea de a-ți înțelege copilul

Parentingul reflectiv (Reflective Parenting) este o teorie dezvoltată de psihanalistul Peter Fonagy împreună cu colegii săi de la Tavistock Clinic din Londra. Acesta a introdus conceptul de „funcționare reflectivă” (Reflective Functioning) care este definit ca abilitatea de a înțelege stările mentale ce determină anumite comportamente și la tine, dar și la ceilalți. Prin această capacitate de reflecție, ne putem dezvolta capacitatea de a ne înțelege propriile răspunsuri comportamentale, dar și ale altora, ca o încercare semnificativă de a comunica acele stări mentale interioare.

Părinții ce posedă această capacitate reflectivă înaltă își pun întrebări constant despre stările lor interne și ale copiilor lor, cum ar fi intențiile, sentimentele, dorințele și experiențele fizice. Ei își folosesc curiozitatea pentru a înțelege semnificația comportamentelor copilului și pentru a îndruma răspunsurile. Ei înțeleg că uneori, comportamentul poate fi înșelător, în special la copiii mici; știu că un copil poate acționa furios atunci când se simte rănit sau poate fugi când are nevoie de o îmbrățișare; știu că un copil poate opune rezistență atunci când se simte rușinat sau speriat și știu că pot avea mici crize când le este foame ori devin hiperactivi când sunt obosiți.

Părinții care nu au această capacitate reflectivă tind să aibă prejudecăți fixe și negative asupra comportamentului copilului lor. Ei tind să răspundă la comportament cu pedepse și recompense simple. Nu este nimic în neregulă cu pedepsele și recompensele – ele își au locul lor – dar dacă părinții le analizează fără să înțeleagă cauza comportamentului, rădăcina problemei ar putea să nu fie niciodată abordată și în cele din urmă, rezolvată.

Cum practici parentingul reflectiv

Părinții care au experimentat relații provocatoare în propria copilărie sunt mai predispuși să nu aibă această capacitate de a-și înțelege propriile stări și cele ale copilului. Acest lucru se datorează faptului că așteptările noastre de bază față de noi înșine și de la ceilalți se dezvoltă în contextul relației noastre cu proprii noștri părinți. Dacă aceste relații au fost iubitoare, atunci ajungem să ne înțelegem pe noi înșine ca fiind iubitori și pe ceilalți ca fiind demni de încredere. Dacă părinții au fost abuzivi, neglijenți sau dificili în alte moduri, ne putem întreba dacă merităm să fim iubiți și dacă alții merită să avem încredere în ei.

Când adulții cu relații dificile din copilărie devin părinți, aduc adesea aceleași îndoieli și temeri în relațiile lor cu copiii. De exemplu, un părinte care a crescut întrebându-se dacă se poate baza pe ceilalți are mai multe șanse să se învinovățească pe sine sau pe copilul său atunci când ceva nu merge bine.

Pentru acești părinți, întrebarea „Este ceva în neregulă cu mine ca părinte sau cu copilul meu?” (o întrebare pe care toți părinții și-o pun la un moment dat) poate să nu fie una literală. Poate fi una retorică, ce reflectă o teamă nutrită de mai multă vreme cu privire asupra faptului că ceva nu este în regulă cu ei. Preocuparea pentru a afla cine este vinovat interferează cu procesul de înțelegere a ceea ce se întâmplă, de fapt.

Așteptările noastre față de noi înșine și de ceilalți sunt păstrate atât de profund și apar automat, astfel încât pot fi dificil de observat, mai ales că pot fi evocate doar de anumiți copii. Părintele care se teme de emoții ample, de exemplu, va avea mai multe șanse să fie stimulat de copilul care se luptă cu nervii și furia. La rândul său, copilul care se luptă să se liniștească are mai multe șanse să se lupte și mai mult atunci când părintele se teme de emoțiile sale. Prin urmare, ciclurile de consolidare negativă vor apărea mai ușor atunci când copiii și părinții se află într-o astfel de luptă.

Care este cheia îmbunătățirii funcționării reflective?

Chiar dacă ai trăit cea mai dificilă copilărie, îți poți îmbunătăți capacitatea de a a-ți înțelege copilul, chiar și în cele mai dramatice crize de furie. Există un principiu director care te poate ține pe drumul cel bun: caută explicația cea mai benignă pentru comportamentul copilului tău. Acest lucru nu înseamnă să dai o conotație pozitivă tuturor lucrurilor pe care le face copilul tău sau să-ți condamni toate comportamentele. Înseamnă, în schimb, să căuți cea mai generoasă interpretare a comportamentului celui mic.

De obicei, comportamentul copiilor, ca și al nostru, este motivat de mai mulți factori. De exemplu, atunci când un copil își lovește frații, poate căuta să se răzbune sau poate fi doar o consecință a oboselii. Dacă cel mic este perceput în mod repetat ca fiind răzbunător, cu toate acestea, va ajunge să se perceapă și el ca atare și să acționeze astfel. Dacă este perceput ca fiind trist sau obosit, va ajunge să înțeleagă când și de ce are aceste sentimente și cum să le facă față.

Deci, modul în care părinții aleg să vadă și să răspundă la comportamenul copilului lor, va modela modul în care copilul lor ajunge să se perceapă și să se înțeleagă.

 

Cel mai nou articol Video: