Frica de abandon şi sentimentul de siguranţă: cum afectează dezvoltarea copilului

Cei mici au nevoie în permanenţă de siguranţa părinţilor, nu doar pentru a le asigura hrana, ci şi pentru a-i alina.
Frica de abandon şi sentimentul de siguranţă: cum afectează dezvoltarea copilului
FOTO: 123rf.com / Frica de abandon şi sentimentul de siguranţă: cum afectează dezvoltarea copilului

Cartea scrisă de psihoterapeuta Hedvig Montgomery, care poartă numele de ”Parentingul magic”, nu vine nici cu soluţii magice, nici nu reţete minune care să funcţioneze de fiecare dată, ci cu sfaturi simple din viaţa cotidiană, extrase din adevăruri profunde care reprezintă conştientizarea firească a multor răspunsuri şi soluţii în relaţia cu cel mic. Acestea fac referire la modul prin care bebeluşii, dar şi adolescenţii răspund la stimuli interiori precum emoţiile şi integrarea lor în procesul de creştere, dezvoltare, relaţionare cu cei din jur şi cu mediul plin de provocări.

Unul dintre cele mai importante aspecte este legat de frica de abandon şi de sentimentul de siguranţă, iar cea dintâi şi cea mai importantă sarcină a unui părinte este aceea de a-şi alina copilul, subliniază autoarea norvegiană.

Siguranţa: de ce este importantă în dezvoltarea copilului şi cum poate fi oferită de părinţi

Autoarea cărţii susţine că cei mici au nevoie de adulţi nu doar pentru a le asigura hrana, confortul şi principiile solide de viaţă, ci şi să-i consoleze, să-i susţină şi să-i accepte cu problemele lor.

„Încă de mici trebuie să aibă sentimente de încredere şi de siguranţă care le semnalează că sunt la locul potrivit şi că se descurcă bine. Şi, indiferent ce s-ar întâmpla, că pot apela la voi întotdeauna – că sunteţi cei care îi veţi înţelege negreşit. (…) Neconsolaţi, copiii se simt abandonaţi”, explică Montgomery.

Niciun părinte nu poate ocoli această perioadă şi, chiar dacă vine cu adevărate provocări, terapeuta spune că este un moment care trebuie înţeles dincolo de manifestările comportamentale.

„În anii adolescenţei are loc o reprogramare a creierului, lucru care îi solicită foarte tare pe tinerii noştri adolescenţi. Încep să fie distraţi, întră în diverse încurcături şi resimt o nesiguranţă sporită în ceea ce priveşte calităţile lor şi performanţele lor. Îşi manifestă aceste emoţii puternice sub formă de furie şi acuzaţii îndreptate înspre voi ori sub formă de tristeţe, extenuare, dureri de stomac. Agresivitatea lor e direcţionată fie spre exterior, fie spre ei înşişi”, notează terapeuta.

Cea mai mare greşeală pe care un părinte o poate face este să întrerupă contactul, comunicarea cu cei mici. Orice activitate care pare măruntă ajută să le ofere tinerilor sentimentul de siguranţă, că părinţilor le pasă şi mai ales că sunt disponibili pentru ei să îi asculte.

De aceea, încă din copilărie, părinţii trebuie să aibă în vedere faptul că emoţiile sunt indicii, iar copiii trebuie învăţaţi să şi le exprime, nu reprime, astfel că atitudini de genul „băieţii/fetele mari nu plâng”, „aşa te porţi de faşă cu alţii?”, „nu te purta ca un bebeluş”, nu vor face decât să interzică exteriorizarea emoţiilor şi să submineze legătura afectivă dintre părinţi şi copii.