Delia Peteu, mamă și (in) FERTILITY Empowerment Coach: Problemele de infertilitate pot fi depășite!

S-a luptat cu problemele de infertilitate, a așteptat 20 de ani să-și țină copilul în brațe, însă dorința a fost atât de mare, încât până la urmă, la 46 de ani a devenit mama lui Zeno. Într-un interviu exclusiv, Delia Peteu, azi (in)FERTILITY Empowerment Coach, Freedom Fertility Formula Specialist și psihoterapeut în formare, ne-a povestit cum a fost călătoria ei până la momentul în care a devenit mamă.

Ce se întâmplă doctore: Dacă ar fi să rezumi, pe scurt, drumul emoțional pe care l-ai parcurs de când ai înțeles că îți doreșți un copil și până ți-ai ținut băiatul în brațe, cum ai descrie această călătorie?

Recomandări

Cele mai bune articole de îmbrăcăminte în care să dormi, conform experților

Tragica poveste a gemenei siameze care a trăit lângă sora ei moartă

Delia Peteu: Simt că am făcut ocolul pământului în 20 de ani. Lui Phileas Fogg i-au trebuit 80 de zile cu balonul, mie 20 de ani de mers pe jos. Ani cu speranță, deznădejde, determinare, tristețe, bucurie, dezamăgire, frică, încredere, durere…un spectru de emoții din care sincer nu știu dacă lipsește vreuna.

Așa a fost să fie viața mea și am ajuns să îmi ia concentrez eforturile în direcția copilului mult de dorit când aveam 43 de ani. Ani grei spre foarte grei, atât pentru că m-am luptat să-mi țin copilul în brațe, dar și pentru că mi-am pierdut tatăl.

Chiar zilele trecute mă gândeam că am la activ peste 350 de injecții în burtă; am pompat în mine hormoni peste hormoni și m-am luptat cu stările depresive provocate de tratamente și am căzut în genunchi de fiecare dată când vedeam doar o linie pe testul de sarcină. Și m-am ridicat de fiecare dată ca să o pot lua de la capăt.

Astăzi sunt mamă și  îmi doresc din tot sufletul să aduc speranță tuturor femeilor care se luptă să aibă un copil și să le spun să nu uite niciodată că la capătul oricărui tunel există o ieșire, că pronlemele de infertilitate pot fi depășite. Există o lumină!

C.S.Î.D.: Care au fost etapele prin care ai trecut atunci când ai înțeles că te confrunți cu problemele de infertilitate?

D.P.: Eu nu fac parte din categoria celor care au avut un șoc pentru că mă știam cu diverse probleme descoperite de-a lungul anilor și îmi imaginăm că nu va fi ușor. Șocul a venit când am realizat că “nu va fi așa ușor” însemna de fapt că va fi foarte greu. Când am înțeles că nu am deloc controlul a ceea ce se întâmpla în această călătorie, că nu știu când se va termina și mai ales cum se va termina.

C.S.Î.D.: Care au fost resursele tale în acest drum anevoios?

D.P.: Stau de câteva minute bune și mă gândesc cu ce resursă să încep. Ce resursă a fost cea mai importantă pentru a putea parcurge această călătorie cu încredere că ajungem la capătul ei cu copilul în brațe. Am ajuns la concluzia că două resurse au fost de o importanță crucială: sprijinul pe care l-am primit de la partener, echipa medicală, mama, prietene, colegele de la birou, femeile ca mine pe care le-am întâlnit în clinici. Întotdeauna voi fi extrem de recunoscătoare că am avut sprijin total și necondiționat din partea oricui a făcut parte din drumul meu.

A două resursă care m-am ajutat să rămân cu capul pe umeri a fost cea financiară. Pusesem bani deoparte cu ani buni în urmă și eram asigurați cu patru ture de fertilizare în vitro și fix 4 am făcut. Am mai avut nevoie de bani și pentru diverse analize și tratamente dar unde-s doi puterea crește.

C.S.Î.D.: Ce te- motivat să mergi mai departe și să nu-ți pierzi speranța?

D.P: M-a motivat dorința profundă de a deveni mamă și nu mi-am pierdut speranța pentru că am avut încredere în echipa medicală. Și în mine, în noi.

C.S.Î.D.: Când ai avut momente de descurajare, cum ai reușit să-ți revii?

 D.P: Am avut două momente foarte dificile pe parcursul călătoriei noastre în lumea infertilității: rezultatul negativ al primei fertilizare în vitro și o sarcină oprită în evoluție.

Momentul  pentru prima noastră încercare a fost unul cât se poate de prost ales și uitându-mă astăzi în spate îmi dau seama că am știut asta în adâncul sufletului meu, dar am ignorat cu desăvârșire faptul că eram o epavă din punct de vedere emoțional. Sau am crezut că pot să înlocuiesc un suflet cu alt sulfet ca să îmi aline dorul de sufletul plecat.

Cu două săptămâni înainte de a face primul meu tratament de stimulare hormonală,  tată a plecat într-o lume, sper eu din suflet, mai bună. Șocul emoțional pentru mine și pentru mama a fost foarte profund. și cu siguranță acel moment nu avea cum să fie cel potrivit pentru o procedură de fertilizare in vitro. Corpul meu, mintea și sufletul meu erau mult prea răvășite că să poată primi o nouă viață.

După această prima procedura a venit momentul aflării rezultatului. Îmi aduc aminte că m-am dus să mă plimb printr-un mall, așteptând bip-ul care anunță “ai mail”. La capătul unei așteptări fără de sfârșit a venit și bip-ul cu răspunsul NU.

M-am așezat pe o bancă și am început să plâng fără să îmi pese că mă vede lumea. În acel moment m-a sunat una dintre cele mai bune prietene și îmi spune, fără să știe absolut nimic de că făceam eu în acel moment: “Delioara l-am visat pe tatăl tău și mi-a spus să îți zic să nu fii tristă că mai durează ceva, dar până la urmă o să reușeșți”. Aceste cuvinte au fost ancora mea ca să pot ține capul la suprafață apei de câte ori am simțit că mă înec de durere, întristare sau dezamăgire. Acum când scriu nu îmi pot stăpâni lacrimile de dor, dar și lacrimile de aducere aminte ale acelui moment atât de dureros.

Tot în acel moment am înțeles că este de datoria mea, de dragul meu, al celor apropiați și al viitorului meu copil să ajung la capătul drumului întreagă la minte.

După a treia încercare, am văzut cele 2 liniuțe pe testul de sarcina și cred că vă imaginați că am sărit în sus de bucurie. Am sunat pe toată lumea apropiată, ne-am bucurat împreună, am început să facem planuri pentru venirea bebelușului și, iată că după câteva săptămâni, nu multe, sarcina s-a oprit din evoluție.

Îmi aduc aminte că stăteam întinsă pe parchet în față icoanelor de pe culoar și mă dădeam la propriu cu capul de parchet. Îngrozitoare și tristă amintire am din acel moment.

De fiecare dată mi-am revenit pentru că știam că nu am altă soluție decât să merg mai departe. Am mare noroc că partenerul meu este un tip pragmatic și nu m-a lăsat să mă “bălăcesc” în depresie. M-a ridicat de fiecare dată imediat și m-a încurajat să continuăm. Mama și prietenele mele m-au sprijit foarte mult, iar eu am decis să lucrez singură la echilibrul meu interior pentru că mi-am dat seama cât de mult contează pentru a putea parcurge acest drum oricât de lung sau scurt ar fi fost.

C.S.Î.D.: Ar putea fi catalogată infertilitatea că o trauma pentru femei?

D.P.: O călătorie dificilă spre a deveni mamă, spre a deveni părinți, poate afecta aproape toate celelalte aspecte ale vieții: relațiile cu prietenii, familia, părinții, socrii și chiar colegii de muncă, viața de acasă, căsnicia, viața sexuală, alimentele pe care îți dai voie să le mănânci, viitorul și planurile pe care simți că le poți face sau nu.

Dar cel mai greu lucru este spirala emoțională a fiecărei încercări: în primul și primul rând, speri că de data asta ai reușit și începi cele 2 săptămâni de așteptare cu entuziasm și speranța la cote maxime. Pe măsură ce trec zilele și te apropii de sfârșitul acestor 2 săptămâni începe să ți se strecoare în suflet frică: din ce în ce mai mare și mai copleșitoare. Încep întrebările dacă nu am reușit, ce fac, încotro mă îndrept? Mai am putere să o iau de la capăt? Dacă răspunsul este pozitiv, apar bucuria mare combinată cu frica de a nu se întâmplă ceva în timpul sarcinii. Dacă este negative, ne jelim copilul pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar ne-am atașat de el. L-am și văzut în brațele noastre în maternitate, am jucat și la botez și poate și la nuntă, în mintea noastră. Suntem în doliu. Și cine știe de câte ori fiecare dintre noi jelește până când ajunge să își țină copilul în brațe, sau nici măcar nu ajungem.

Infertilitatea este o traumă complexă și de durată. Chiar dacă ajungi la finalul drumului cu copilul în brațe, toate momentele grele și foarte grele prin care ai trecut lasă cicatrici.

C.S.Î.D.: Tu ai reușit să îți împlineșți visul. Cum a fost să îți ții prima oară copilul în brațe?

D.P.: Eu am avut o stare interioară echilibrată în sarcină. Am gestionat foarte bine depresia primelor 3 luni datorată tratamentelor hormonale și am fost super activă pe tot parcursul sarcinii. În schimb, ultimele 2 zile înainte să nasc au fost pline de frici și de întrebări: oare cum o să ne descurcăm? Oare o să fiu o mamă bună? Oare cum o să ni se schimbe viața și multe altele din această categorie.

În momentul în care mi l-au pus în brațe pe Zeno, toate temerile pur și simplu au devenit un nor de fum și eu am simțit că mă inundă o dragoste pe care nici un cuvânt nu o poate descrie.

C.S.Î.D.: Ce le sfătuieșți pe doamnele care trec prin aceeași problemă că și a ta, dar nu au încă un copil?

D.P.: În primul și primul rând le invit să se pună pe ele în centrul acestei călătorii dificile către maternitate. Să aibă grijă de sănătatea lor emoțională, fizică și psihică. Să ceară ajutorul încă de la început ca să nu ajungă într-o stare emoțională mai greu de echilibrat.

Dacă știu din start ce le așteaptă și se pregătesc pentru marea majoritate a provocărilor care pot să apară, atunci este mai puțin copleșitoare această călătorie.

Și le-aș mai spune să nu își găsească nici o vină. Dim păcate trăim într-o societate tributară încă prejudecăților, preconcepțiilor și judecăților, ceea ce amprentează puternic și lupta cu infertilitatea. Consecința este că ne simțim noi “defecte” că nu putem face ceea ce societatea spune că ar trebui să facem: să avem un copil. Dragile mele doamne sunteți niște eroine și atunci când cădeți de șapte ori, voi sunteți cele care vă ridicați de opt ori!