Dr. Vlad Predescu: Wakeboardingul trebuie inclus în categoria sporturilor cu risc crescut de accidentare

În sezonul de vară, amatorii de sporturi acvatice îşi fac apariţia, iar cel mai îndrăgit sport al românilor este wakeboardingul.
Dr. Vlad Predescu: Wakeboardingul trebuie inclus în categoria sporturilor cu risc crescut de accidentare

Ne aflăm în plin sezon estival, momentul ideal pentru concedii şi pentru sporturi acvatice. În ultimii ani, aceste activităţi au început să prindă din ce în ce mai mult şi în România, atât la nivel de practicanţi amatori, cât şi la profesionişti. În topul preferinţelor se află wakeboardingul, mai ales în rândul tinerilor, pentru că este extrem de spectaculos, oferă cascadorii periculoase şi, odată cu ele, un risc crescut de accidentări, mai ales la nivelul articulaţiilor. Pentru a vedea cum ne putem proteja atunci când practicăm aceste sporturi, stăm de vorbă cu medicul Vlad Predescu, specializat în ortopedie şi traumatologie sportivă.

Pentru că vorbim de un sport care se desfăşoară pe apă şi la viteze mari, întrucât practicantul este tractat de o ambarcaţiune motorizată, wakeboardingul poate produce foarte multe accidente, care se pot solda cu fracturi, dislocări şi afecţiuni ale ligamentelor. În categoria celor din urmă, cele mai frecvente sunt rupturile de ligament încrucişat anterior (LIA), cel care are rolul de a stabiliza partea superioară a genunchiului alături de cea inferioară, astfel încât articulaţia să nu fie afectată la torsiuni sau la pivotări. Din câte se pare, peste 30% din afecţiunile din sfera ortopedică care au loc în timpul wakeboardingului sunt legate de rupturi totale sau parţiale ale LIA, urmate de dislocări ale umărului, fracturi sau luxaţii ale gleznei.

“Din acest punct de vedere, wakeboardingul trebuie să fie inclus în categoria sporturilor cu risc foarte crescut de accidentare, aşa cum le catalogăm noi, ortopezii, pe o treaptă superioară schiului nautic şi la acelaşi nivel cu schiul alpin, fotbalul sau handbalul”, susţine doctorul Vlad Predescu.

Când ne referim la kiting, Vlad Predescu susţine că a întâlnit, în ultimii ani, câteva accidente de kiting care au fost soldate cu fracturi, de data acesta la începători, pentru că au scăpat controlul zmeului şi s-au ciocnit între ei.

“Pacienţii au venit cu leziuni extrem de grave la nivelul genunchiului, mai exact fracturi şi rupturi complexe ale ligamentelor, atât încrucişate, cât şi colaterale şi meniscuri. În cadrul sporturilor nautice, din punct de vedere al traumatismelor osteo-articulare, windsurfingul pare să fie cel mai puţin periculos.”

În general, în wakeboarding, genunchiul este afectat din cauza unei schimbări bruşte de direcţie sau în momentul în care se realizează o cascadorie mai riscantă şi sportivul aterizează cu putere pe apă. Răsucirea bruscă sau impactul violent cu valurile provoacă un stres major pentru ligament, care nu mai poate rezista şi se rupe brusc, de multe ori asociat cu o pocnitură puternică, pe care practicantul o resmite la nivelul articulaţiei. La nivel de incidenţă, mulţi pacienţi care s-au prezentat la medic cu suspiciune de ruptură de ligament încrucişat au declarat că au simţit pocnitura în momentul în care au aterizat după o cascadorie sau o rotaţie în aer, procentul acestora fiind de peste 80%, în timp ce restul au resimţit ruptura în momentul unei mişcări de rotaţie provocate de valuri.

“În mod surprizător faţă de alte sporturi, există o un procent mai mic de practicanţi începători care se accidentează la wakeboarding, explicaţia fiind una destul de simplă. Faţă de alte sporturi, cei neiniţiaţi se încumetă mult mai puţin în a practica acest sport şi cu atât mult în a face rotiri sau cascadorii periculoase” consideră Vlad Predescu.

În cazul în care are loc o ruptură totală de ligament încrucişat anterior, este foarte probabil ca sportivul să resimtă o durere profundă, lucru care îl va face să îşi întrerupă sesiunea de antrenament şi să se adreseze medicului pentru investigaţii amănunţite. Există şi cazuri în care ruptura poate fi parţială şi, din cauza adrenalinei şi a intensităţii mişcării, durerea să fie, pe moment, uşoară sau suportabilă. De cele mai multe ori, în acest caz, practicantul de wakeboarding continuă practicarea sportului şi, invariabil, la următorul şoc pe care îl produce articulaţiei, ruptura de ligament devine totală.

“Din acest motiv, recomandările mele sunt ca, ori de câte ori avem parte de un traumatism la nivelul genunchiului în urma căruia avem senzaţia de instabilitate şi că nu putem controla bine mişcarea genunchiului, chiar dacă traumatismul pare unul minor, să facem o pauză scurtă de la activitatea întreprinsă. În cazul în care simptomele persistă, este recomandat să ne adresăm medicului ortoped care este specializat pe acest tip de probleme.”, declară doctorul Predescu.

Metode de tratament

Tramentul pentru o ruptură de ligament încrucişat anterior este diferenţiat, în funcţie de severitatea afecţiunii. Dacă sunt doar fisuri în ligament, acesta se poate vindeca prin tratament şi recuperare. În cazul în care, însă, există o ruptură totală, aceasta se vindecă doar chirurgical, întrucât ligamentele nu au capacitatea de a se regenera singure. În ultimii ani, tehnicile de reconstrucţie au evoluat foarte mult, astfel încât, la ora actuală, acestea sunt personalizate în funcţie de tipul de sport practicat, nivelul de performanţă şi motivaţia pacientului în ceea ce priveşte recuperarea. Principiul metodei constă în recoltarea unui grefon de la pacient, care se prelucrează şi care va înlocui ligamentul încrucişat rupt. Sub control artroscopic (cu camera de luat vederi) se creează două tunele osoase, unul în femur şi altul în tibie. Se introduce grefonul în tunelele osoase şi se fixează cu ajutorul unor implanturi. În funcţie de pacient, tendonul recoltat poate fi patelar, cvadricipital, semitendinos sau gracilis. În cazuri excepţionale, se pot folosi tendoane artificiale sau din banca de ţesuturi, dar acestea sunt rezervate, de regulă, reconstrucţiilor multiple ligamentare.

Alegerea tehnicii chirurgicale potrivite, precum şi efectuarea acesteia necesită experienţă deoarece, deşi poate părea simplă intervenţia chirurgicală, nu toate cazurile sunt urmate de recuperare totală. Atunci când vorbim de sportivii de mare performanţă, numai opt din zece reuşesc să se întoarcă la nivelul de activitate competiţională identic cu cel dinaintea rupturii. După intervenţia chirurgicală urmează o perioadă de recuperare etapizată, în funcţie de procesele biologice de integrare ale grefonului, iar intrarea pe terenul de antrenament şi practicarea efectivă a sportului de contact este permisă după şase până la nouă luni de la intervenţie.

3 exerciţii pentru picioare tonifiate
3 exerciţii pentru picioare tonifiate