Cine a inventat pentru prima dată masca de protecţie şi la ce a fost ea folosită

Primul Război Mondial a fost un punct de cotitură în ceea ce priveşte descoperirile legate de dispozitive de protecţie şi inovaţie medicală. Atunci au apărut primele măşti de protecţie omologate oficial în Europa.
Cine a inventat pentru prima dată masca de protecţie şi la ce a fost ea folosită
foto shutterstock/Cine a inventat pentru prima dată masca de protecţie şi la ce a fost ea folosită

Orice dispozitiv din istoria umanităţii a apărut din intenţia a îmbunătăţi o activitate sau de a proteja individul aflat într-o situaţie care-i putea periclita bunăstarea şi sănătatea. Aşa au apărut dispozitivele respiratorii – măştile de protecţie.

Minerii – primii beneficiari ai măştii de protecţie

Prima atestare a unui asemenea dispozitiv a fost consemntă de Pliniu cel Bătrân, descriind muncitorii Romei antice care lucrau în mină având faţa acoperită de piei de animale, pentru a nu inhala toxicul oxid de plumb.

Mai tâziu, Leonardo da Vinci consemna în scrierile sale că se gândeşte la un dispozitiv fabricat din pânză subţire, care, înmuiat în apă, ar putea fi folosit de muncitorii din construcţii şi de marinarii care erau obligaţi să inhaleze praful toxic al proiectilelor de tun.

În 1799, pe când lucra ca inginer în minele din Prusia, Alexander von Humbolt a introdus un prototip de dispozitiv respirator confecţionat din cauciuc şi material textil – un sac care punea pe cap, cu orificii în dreptul ochilor şi furtun care asigura dispersia dioxidului de carbon.

În 1848, Lewis Haslet a creat o mască de protecţie cu aspect poros, din material textil şi cu valve de compresie, pentru a asigura o respiraţie corespunzătoare, care s-a răspândit rapid în rândul muncitorilor din fabricile americane.

Cărbunele activ a fost folosit pentru a îmbunătăţi masca de protecţie

În acelaşi timp, în Europa, un chimist care studia proprietăţile cărbunelui, a realizat o mască de protecţie impregrantă cu cărbune activ, menită să-l protejeze de gazele şi vaporii toxici emanaţi în timpul experimentelor din laboratorul său.

Primul Război Mondial a fost un punct de cotitură în cea ce priveşte descoperirile legate de dispozitive de protecţie şi inovaţie medicală. Atunci au fost realizate primele transfuzii de sânge, atunci s-au secvenţializat grupele de sânge aşa cum le cunoaştem astăzi şi tot atunci au apărut primele măşti de gaze omologate oficial în Europa.

În aprilie 1915, armata germană împrăştia clor gazos împotriva trupelor franceze, dar Statele Unite aflaseră deja de experimentele trupelor canadiene, care au descoperit că amoniacul din urină neutralizează clorul, astfel încât purtau materiale textile îmbibate în urină, care le permiteau să respire.

Oficial, americanul Garett Morgan a fost desemnat inventatorul măştii de gaze moderne, care ulterior a fost utilizată pentru salvarea a peste 30 de lucrători blocaţi într-un tunel subteran.

Marea Britanie a patentat prima mască de gaze 

Britanicii au patentat şi ei, pe baza cercetărilor anterioare, o mască din cărbune activ, care a fost apoi adaptată ca un un dispozitiv cu casă, valve şi supape pentru soldaţi trimişi în prima linie împotriva nemţilor.

Utilizarea măstii de gaze a devenit, după încheierea primei conflagraţii mondiale, o parte obligatorie din echipamentul de lucru al minerilor, pompierilor, geniştilor şi altor lucrători din medii toxice şi periculoase.

Desigur, aceste dispozitive sunt adaptate meseriilor, chiar şi poliţiştii din metropolele aglomerate purtând aşa ceva.

Când a apărut prima mască chirugicală

Prima mască chirugicală fost folosită de chirugul francez Paul Berger, în timpul unei operaţii din 1897. Un an mai târziu, Carl Flügge, un bacteriolog german care studia tuberculoza, a elaborat teoria răspândirii prin picături de salivă. În 1905, teoria sputei invizibile a devenit general acceptată, astfel a apărut folosirea în rândul personalului medical a măştii chirugicale, ca metodă de protecţie şi împiedicare a răspândirii tuberculozei.

Ca toate dispozitivele respiratorii, măştile de protecţie au suportat evoluţii şi dezvoltări continue, iar epidemia de coronavirus a dus şi în Europa la folosirea ei pe scară largă. Însă specialişti spun că o persoană sănătoasă nu trebuie să o poarte decât dacă suspectează că are contact cu cineva bolnav.

Un alt aspect important este că ea trebuie schimbată o dată la 3 ore şi aruncată în condiţii de siguranţă.