Miriam Mircea, profesor în Germania: ”Ce înseamnă imigrarea? Un transplant!” 

”Eu nu mă așteptam să mă întâmpine poporul german cu pâine și sare și știam că trebuia să muncesc pe brânci ca să mă dovedesc, indiferent de gloria profesională din România.”
Miriam Mircea, profesor în Germania: ”Ce înseamnă imigrarea? Un transplant!” 
Miriam Mircea, foto arhiva personală

Imigrarea este un gând frecvent pentru mulți români. Însă pentru unii devine realitate. O realitate pentru care oricât s-ar pregăti mental înainte, nu o pot anticipa. Despre cum se simte imigrarea într-una dintre cele mai bogate țări din Germania, vorbește deschis Miriam Mircea, profesor de limbi străine. Ea și soțul ei grec au imigrat acum 10 ani.

 

Ce este imigrarea? O dezrădăcinare. O mutare. Ca la șah. Ca orice transplant, poate fi reușit sau poate fi un eșec total. Ce presupune imigrarea cu un scop definit? O introspecția masivă și continuă până la realizarea integrării. Odată ce mutarea într-o altă țară este dorită, plănuită și stabilită, bagajele făcute, o locuință sau un loc de muncă găsit, urmează despărțirea fizică de casă. Nu este realizată ca fapt până când nu suntem în mașina, autobuz, avion spre casă adoptivă.

Primele zile, ba chiar săptămâni sunt de o confuzie copilăresc de simplă, mai ales dacă nu există cunoștințe de limbă străină a țării respective: ”Unde am ajuns? Vreau înapoi. E urât aici. E frig/cald. Nu îmi place mâncarea/limba/ vremea. De ce oi fi plecat?”  Și așa trece prima săptămână.

Peisajul imigrantului nu este clar de la început…

Totul este confuzie, nor, perdea de fum. Eu, una, știam exact de ce am plecat, voiam de ani de zile să plec din România, mai ales după ce trăisem in Franța. Și se ivise ocazia in 2011. Am apucat-o cu ambele mâini. Voiam să plec din România cu toate puterile. Evident, primele mele alegeri erau UK, Franța – pentru că am nivel nativ de engleză și franceza, Grecia – soțul meu este grec. Sub absolut nicio formă Germania, unde trăiesc bine merci de mai bine de 10 ani.

Mircea Mircea, foto arhivă
Mircea Mircea, foto arhivă

De ce nu Germania?

Lista motivelor contra era infinită, primordial fiind faptul că nu vorbeam germană deloc. Dacă mi-ar fi spus cineva ca aș ajunge să am nivel academic de germană C1 și predau germană chiar nemților, în cadrul unui curs de alfabetizare și apoi refugiaților și străinilor, aș fi râs cu lacrimi. Gluma anului… Nu am înțeles imediat ce impact a avut asupra mea toată transhumanța aceasta.

Am început să analizez de abia acum doi ani, cu puțină vreme înainte să înceapă pandemia. Pe perioadă primului lockdown am avut și mai mult timp să mă gândesc cum aș putea să îi ajut pe alții prin diplomele de Life Coaching. Însă prima dată trebuia să mă pot ajuta pe mine. Între noi, profesorii mai luminați, se discuta câteodată despre felul în care te transformă vorbirea unei limbi străine: e ca și cum joci un rol, vocea se schimbă, se încearcă imitarea modulațiilor vorbitorilor nativi, muzicalitatea intonației este influențată. Și așa și este. Eu sunt poliglotă. Pot afirma cu certitudine ca scufundarea în piscina unei alte limbi atrage după sine schimbare, ca un actor care intră deodată pe scena. Aplauzele sunt reacțiile vorbitorilor nativi.

Cum te afectează din punct de vedere psihologic imigrarea

Deci, dacă doar prin vorbirea unei alte limbi, simțim că este necesar să ne “schimbăm” puțin, ce să mai vorbim despre integrarea în altă țară?

Nimeni nu vorbește despre factorul psihologic și sincer, nu știu de ce. Oare nu a analizat nimeni până acum felul în care caracterul cuiva se pliază pe noua atmosfera? Regulile noi care trebuiesc acceptate și învățate? Dacă se imigrează cu un Țel anume, atunci în mod cert fiecare om trece printr-un proces de epurare.

Este extrem. Nu toți îl pot duce până la bun sfârșit, fără să simtă ca se pierd pe ei înșiși.

Motivația intrinsecă se conturează cel mai bine odată cu înfruntarea primelor obstacole adevărate: documentele necesare unei “adopții” legale. Toate sunt scrise în “legaleză”, acel limbaj care îi face pe avocați să doarmă fericiți noaptea și pe noi să pierdem somn, gândindu-ne dacă am completat corect și declarat ce trebuia.

Ca imigrant ești în competiție cu tine…

Toată dezrădăcinarea și reîmpământenirea unei persoane care știe exact ce dorește să obțină de la acest proces atrage de la sine și efectul oglinzii: tu în competiție cu tine. Ai putere amentală să nu te lași doborât de tot neprevăzutul și mai ales, necunoscutul din drum? Ai venit

să devii învingător sau să te întorci în tare natală în patru labe? Trebuie înțeles clar ca nativii țării adoptive nu ne datorează nouă, imigranților, absolut nimic. Nu ei ne-au chemat sau adus acolo. Prin urmare, reacția “au ceva cu mine/noi” denotă doar slăbiciune de caracter și nereușită din start. De ce am fi chiar atât de importanți pentru altă nație încât chiar să aibă ceva personal cu noi? Ideea e că se începe de la zero. În cazul meu și Germania, de la sub-zero, pentru că nu vorbeam limba. Însă eu de mică am fost crescută Ambițioasă și nu am cunoscut rușinea de a încerca. Ba din contră. Dar știu că sunt un caz destul de singular.

 

Nemții, spre exemplu, sunt indiferenți la multe. În ultimii ani, generațiile tinere au devenit foarte vocale pentru anumite cauze. Se observă o tendință dictată mult de social media, și cu privire la acceptarea refugiaților sau nu. Dar imigranți sunt altă mâncare de pește. Eu nu mă așteptam să mă întâmpine poporul german cu pâine și sare și știam că trebuia să muncesc pe brânci ca să mă dovedesc, indiferent de gloria profesională din România.

Miriam Mircea, foto arhivă
Miriam Mircea, foto arhivă

Ca orice om, am avut multe dubii și depresii, în primii doi ani. Și într-un final a trebuit să înfrunt “dragonul”: pe mine. Cât de mult voiam de fapt să reușesc? Mă sabotam singură? Știam că pot să învăț germana și știam ce abilitați intelectuale am. Dar de ce oare acest popor mă făcea să nu vreau să ies din casă? Ce temeri se ascundeau în subconștientul meu?

Nu prea aveam temeri. Însă era o respingere organică a limbii germane, a felului lor monoton de a fi, a plictiselii generale. Cred că adaptarea mea a constant în a-mi modifica standardele și a deveni cu mult mai tolerantă decât credeam eu că eram.

Zece ani mai târziu, Germania este un fel de acasă. Însă acasă doar in sensul de locuința, servici, bani, asigurare medicală și impozite. La nivel emoțional Germania și cu mine suntem paralele și nu ne vom întâlni niciodată. Am făcut pace cu acest gând.

Mădălina Drăgoi
Mădălina Drăgoi

Acum ceva timp, mă aflam la Atena, la o conferinţă internaţională despre frumuseţe şi industria de profil. În sală erau jurnaliste din toată Europa. Reprezentau în special presa glossy.

Multe dintre ele erau parcă scoase din paginile revistelor pentru care lucrau atât din punct ... citește mai mult

Cel mai nou articol Video:
Asist. Univ. Drd. Daniel Referendaru: tehnica „dinți într-o zi”