Jurnalul unui bărbat de 40 de ani care încă locuia cu părinţii

Un bărbat povesteşte calvarul prin care trecea din cauza părinţilor săi, cu care locuia împreună.
Jurnalul unui bărbat de 40 de ani care încă locuia cu părinţii

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Nu mi-am imaginat niciodată că depresia mamei era să îmi distrugă viaţa. Stăteam împreună cu părinţii din dorinţa mamei. Îmi spunea că este cel mai bine pentru mine, că mă va ajuta când voi avea o familie, că va avea grijă de copil sau să ne facă de mâncare. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la 40 de ani, fără o relaţie stabilă. Pentru că, până la această vârstă, am tot încercat să îmi găsesc o iubită cu care să mă căsătoresc.

Totul mergea bine la început, însă, în timp, mama îmi eroda cu bună ştiinţă încrederea în partenera mea. Îmi vorbea doar despre defectele ei şi despre cât de minunat şi nemaipomenit eram eu. Aşa ajungeam curând la concluzia că eu merit mai mult şi renunţam la acea relaţie.

Când am cunoscut-o pe actuala mea iubita, aceasta, după câteva săptămâni de relaţie, m-a rugat să vin la tine. Nu înţelegeam de ce ar fi trebuit să apelez la un psiholog, în fond, nu aveam nicio problemă. Mai mult decât atât, şi mama când a auzit că vreau să merg la psiholog a răbufnit. A făcut totul ca să îmi discrediteze iubita şi să nu vin la tine.

Eu însă am făcut-o, fără să ştiu exact de ce o fac. Aşa am descoperit că mama suferea de foarte mult timp de o depresie pe care mi-o inoculase şi mie. Mi-a fost foarte greu să înţeleg şi să accept faptul că depresia ei mi-a umbrit viaţa şi alegerile. Mă gândeam cu nostalgie dacă nu cumva, din zecile de fete pe care le cunoscusem, nu aş fi ales pe una, astfel încât să am deja o familie şi măcar un copil până la această vârstă. Trăiam sentimente de frustrare, de furie şi melancolie amestecate, gândindu-mă la ce ar fi putut să fie. Dar am reuşit, cu ajutorul tău, să scap de umbrele trecutului, pentru a mă concentra pe prezent.

Aşa am reuşit să am primele dispute cu mama referitoare la actuala mea prietenă. Din nou, mama vedea în ea doar defecte, însă eu nu mai eram dispus să o ascult. Voiam să am propria viaţă, să fac propriile alegeri, chiar să îmi asum faptul că puteam greşi.

Relaţia mea de cuplu a început să meargă din ce în ce mai bine, timp în care mama a trecut printr-o grămadă de stări. De la furie şi ceartă, la plâns şi acuze că nu o mai iubesc. Tata s-a comportat la fel cum a făcut-o toată viaţa. Era doar un simplu privitor, fără opinii proprii. Reuşise mama să îl reducă la un simplu executant. Când mi-am dat seama de răul pe care mama i-l făcuse tatălui meu, i l-am reproşat mamei. Au fost certuri mari cu mama. Tata preferă să iasă să plimbe câinele sau să se adâncească într-o carte.

Când am anunţat-o pe mama că mă mut cu prietenă mea, a fost din nou extrem de furioasă. Urla şi zbiera, jignea şi ne prorocea tot ce poate fi mai rău. Însă eu eram acum alt om, datorită psihoterapiei. Îmi voiam propria viaţă. Îmi iubeam părinţii, nu îi uram deloc pentru ceea ce îmi făcuseră rău până atunci. Dar nici nu mai eram dispus să stau să îmi dicteze mama ce să fac.

Şedinţele mă făceau să înţeleg universul feminin. Descopeream o lume ce îmi era străină, dar nespus de plăcută. Vorbeam despre cât de important este să îmi fac iubita să se simtă apreciată, sprijinită, dorită. Aplicam ceea ce discutam şi primeam de la iubita mea îmbrăţişări şi căldură sufletească pe care nu o mai simţisem până atunci. Viaţa sexuală a fost de asemenea un subiect a cărui amploare am descoperit-o în cabinet. Preludiul, postludiul, scenariul fanteziilor ne-au făcut să avem o viaţă sexuală plină de satisfacţii şi trăiri sublime.

După o perioadă, la insistenţele iubitei mele, am început şi şedinţele de cuplu. A fost frumos să descopăr că avem o grămadă de lucruri în comun şi că vedem viitorul la fel. Ne-am făcut o strategie împreună şi ne ţinem de planuri, bucurându-ne de viaţă.

Mama a avut luni întregi în care a făcut circ, a jignit, s-a victimizat, s-a plâns de tot felul de boli imaginare. Am fost foarte aproape de a-i propune să se interneze la un spital de psihiatrie. Însă ştiam că toate acestea se întâmplă pentru că nu voia să mă lase să îmi iau zborul.

I-am propus să vină şi ea la tine, dar a refuzat. Sper că pe viitor să vină şi ea, sunt sigur că îi va face foarte bine. Eu îmi doresc să îmi trăiesc propria viaţă. Îmi iubesc părinţii, îi apreciez pentru tot ce au făcut bun şi frumos pentru mine, îi vizitez şi îi sprijin atât cât pot, dar nu sunt dispus să renunţ la relaţie pentru a mă întoarce la ei. Îmi doresc propria familie şi copii şi cred că suntem pe drumul cel bun.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea