Gânduri despre imigrantul român… de 1 Decembrie

De 1 Decembrie inimile de români de pretutindeni sunt mai unite. Chiar dacă o parte din membri familiilor lor trăiesc departe.
Gânduri despre imigrantul român... de 1 Decembrie
foto Shutterstock

Nu o dată ai auzit că pe cineva îl bate gândul să lase glia străbună și să plece peste țări și mări. Să plece să… găsească ceea ce nu mai găsește ACASĂ. Acasă în România. De multe ori, românii nu pleacă peste granițe doar pentru idealuri.

De multe ori, de prea multe ori, românii pleacă pentru pâine. Pentru pâine, nu și pentru sare (pâinea și sarea sunt un simbol al ospitalității). Mai pleacă pentru siguranța zilei de mâine. Pentru a trimite bani de pâine celor rămași acasă. Nu și de ”sare”… Pentru a trimite haine copiilor lor de toate vârstele rămași doar cu ”jumătate” de inimă acasă. Cu rude. Chiar cu vecini. Cu prieteni de familie. Și uneori chiar cu frații mai mari… maturizați și cocoșați de sarcina de a fi frați-părinți mult prea devreme.

Speranța – motorul care încinge voința de a schimba ceva

Românii mai pleacă din țară și pentru a trimite speranța. Vor speranța într-un loc în care grijile vieții de zi cu le anulează capacitatea de a mai vedea luminița de la capătul tunelului pe plan local.

Unii imigranți români pleacă pentru speranța unui viitor în care nu le va mai fi frig în casă celor dragi. În care vor avea ghete noi când le mai crește piciorul. În care nu vor trebui să plămădească glodul în orice zi ploaiasă. O zi în care vor putea avea tot ce își doresc din magazinul cel mare cu jucării. O zi în care vor avea și bilet de avion să vadă ce loc, ce țară, ce minunății le-au ”răpit” părinții. Dar rămâne dorul.

Dorul. Dorul – rana ce se adâncește zi de zi când ești departe…

Și dorul… dorul de casă, dorul de copiii care nu primesc pupicul de noapte bună. Dorul de părinții care pleacă spre alte lumi fără a-i fi îmbrățișat pentru ultima oară…

Dorul de a simți că ai rădăcini. Dorul de a nu fi străin. Dorul de a nu plânge când nu înțelegi ce îți zice vecinul de bloc în limba țării în care vrei să trăiești… Dorul nu-l poate cumpăra nici un salariu bun în euro. Sau în orice altă monedă a lumii… Și brațele care nu au îmbrățisat oamenii dragi de acasă DOR de dor.

Dar rămâne trauma.

Traumele nu au preț… Trauma este acel ecou al coșmarului trăit pe viu de copilul care nu se simte în siguranță, care nu are cui să spună… Nu poți opri acel sunet de disperare din interiorul unei ființe umane ce a fost în pericol de moarte. Chiar dacă copilul are pantofi noi și chiar smart phone… umbrele îl vor urmări pe viață. Chiar și după psihoterapie.

Așadar, românii care pleacă pentru pâine nu gustă din prima pâine tocmai scoasă din cuptor de copiii lor… La mulți ani, România! Țineți aproape fiii și fiicele!

Mădălina Drăgoi
Mădălina Drăgoi

Acum ceva timp, mă aflam la Atena, la o conferinţă internaţională despre frumuseţe şi industria de profil. În sală erau jurnaliste din toată Europa. Reprezentau în special presa glossy.

Multe dintre ele erau parcă scoase din paginile revistelor pentru care lucrau atât din punct ... citește mai mult

Cel mai nou articol Video:
Dr. Alina Gheorghe: importanța consultului oftalmologic la copii