10 idei despre disperare şi speranţă

În noua sa carte, "Arta subtilă a disperarii", Mark Manson explică un paradox al vieţii moderne: deşi viaţa noastră este una uşoară, încât strămoşii noştri nici nu ar fi visat la ea, mulţi dintre noi se simt lipsiţi de speranţă.
10 idei despre disperare şi speranţă

Noua carte scrisă de Mark Manson şi apărută la Editura Lifestyle Publishing, „Arta subtilă a disperarii”, explică pe înţelesul tuturor marele paradox al vieţii moderne: acela că, deşi viaţa noastră este una atât de uşoară, încât strămoşii noştri nici nu ar fi visat la ea, prea mulţi dintre noi se simt lipsiţi de speranţă.

Mark Manson explică, în noul său volum, de ce speranţa este esenţială pentru supravieţuirea psihicului nostru şi de ce e inevitabil ca, după ce ne îndeplinim visuri şi dorinţe, să concepem unele noi. Iată 10 idei tulburătoare, detaliate în cartea „Arta subtilă a disperării”:

  • Un sentiment iraţional de neajutorare se întinde peste lumea bogată, dezvoltată. Un adevărat paradox al progresului: cu cât lucrurile arată mai bine, cu atât parcă ne simţim mai anxioşi şi disperaţi.
  • Speranţei nu-i pasă de problemele deja rezolvate. Speranţei îi pasă doar de problemele încă nerezolvate. Cu cât lumea devine mai bună, cu atât mai multe avem de pierdut. Şi, cu cât avem mai multe de pierdut, cu atât mai puţine lucruri ne alimentează speranţa.
  • Oamenii confundă întotdeauna ceea ce îi face să se simtă bine cu ceea ce este bine.  
  • Accesele de regret şi ruşine sunt bune, sunt un semn că evoluăm. Sunt produsul împlinirii speranţelor noastre.
  • Nu există schimbare fără durere şi evoluţie fără disconfort. De aceea e imposibil să devii un om nou fără ca mai întâi să suferi pierderea celui care ai fost.
  • Poveştile trecutului ne definesc identitatea. Poveştile viitorului ne definesc speranţele. Iar abilitatea noastră de a intra în ele şi de a le trăi, de a le transforma în realitate e ceea ce dă sens vieţii noastre.
  • Suntem cu atât mai impresionabili când lucrurile stau prost.
  • Reacţiile emoţionale la problemele noastre nu sunt dictate de dimensiunile problemelor. Mintea noastră mai degrabă va amplifica sau minimiza problemele, astfel încât acestea să se potrivească nivelului de stres pe care ne aşteptăm să-l experimentăm.
  • Speranţa se autosabotează şi se autoperpetuează: indiferent ce realizăm, indiferent câtă pace şi prosperitate acumulăm, mintea îşi va ajusta rapid aşteptările ca să menţină un sens constant al dificultăţii, forţând formularea unei noi speranţe, a unei noi religii, a unui nou conflict care să ne ajute să mergem mai departe.
  • Falsa libertate ne pune pe o bandă de alergări în goana după mai mult, pe când adevărata libertate este decizia conştientă de a trăi cu mai puţin.