„Nu ne jucăm cu tine, că ai coronavirus.” Jurnal de carantină – 10 zile cu Sendvişel

AVERTISMENT: acesta este un articol terapeutic. Când ne-a venit ideea acestui jurnal, am făcut-o amuzaţi de situaţia în care mulţi părinţi sunt consemnaţi la domiciliu. Între timp, m-am cam lecuit de umor.
20.03.2020 | Autor: Raluca Neagu
„Nu ne jucăm cu tine, că ai coronavirus.” Jurnal de carantină – 10 zile cu Sendvişel

AVERTISMENT: acesta este un articol terapeutic şi le mulţumesc colegilor de redacţie că mi-au permis să-l pun aici.

Atunci când ne-a venit ideea acestui jurnal, am făcut-o amuzaţi de situaţia în care mulţi părinţi, consemnaţi la domiciliu de închiderea şcolilor şi grădiniţelor, vor rezona cu cele trăite de mine şi colegele mele.
Doar că ieri, tentativa de evadare din carantină ne-a lăsat un gust amar… m-am cam lecuit de umor.

Deocamdată, iată cronologia faptelor.

Prezentarea personajelor

Sendvişel are 5 ani şi jumătate, e hiperactiv şi atractiv. Îi spunem aşa dintr-un motiv foarte simplu: „Mami, îmi mormăie burtica de foame, vreau un sendvişel.”

File răvăşite de jurnal

Ziua 1

Era ca un fel de sărbătoare neprogramată. Nu tu pregătiri de grădiniţă, nu tu pachet pentru Copilul cel Mare la liceu, nu tu machiat contracronometru şi, peste toate acestea, duşul prelungit de la 5 dimineaţa, în liniştea casei. Paradisul era aici.

Pe la jumătatea zilei terminasem ce aveam de lucru, supa era pe foc, toată lumea din jur spera că această vacanţă forţată o să fie un dar nesperat. Recunosc şi regret fapta: desenele animate au rulat non-stop.

Zilele 2 şi 3

Paradisul se îndepărtează de mine în ritm ameţitor. Mi-am mutat biroul în baie, dar nu a fost o idee bună – vă imaginaţi de ce, într-o casă cu 4 persoane.

Doar Universul ştie cum, în tot ce am lucrat, nu apar cereale cu lapte, Batman Lego, Tranformers, Scoby Doo, Tom şi Jery sau Mr. Bean. Am terminat de jucat toate jocurile de societate (nu mai ştiu nici scorul, nici rundele).

Am epuizat 3 sticluţe de gel dezinfectant în 2 plimbări prelungi în căutarea lui Bumblebee şi Optimus Prime, cu gaură consistentă în bugetul familiei. Am negociat o jumătate de oră în linişte pe un pachet de biscuiţi cu muuuuuuultă ciocolată. 

Bilanţul zilelor? Încă rezist, cred că mai pot.

Weekendul nu se pune, că e la grămadă, suntem toţi, ne ocupăm de toate.

Eu:

  • aspirator
  • frecat baie şi bucătărie
  • citit ştiri, redactat articole (am descoperit că am priză în balcon şi mi-am mutat biroul în open space…)
  • chiftele marinate, supă, spaghete etc.

Sendvişel:

  • Negocieri încheiate cu succes: la un munte de cartofi prăjiţi s-a mâncat şi friptură, şi salată.

Restul familiei:

  • Grup de suport şi asistenţă tehnică.

Zilele 6-9

Cam ca mai sus. Simt că-mi cresc abilităţi paranormale:

  • am caiete de lucru pentru preşcolari şi în cămară
  • am dezvoltat imunitate specială – nu mai simt când calc pe jucării
  • am reuşit să ascult ştiri în paralel cu Teatrul Ţăndărică în transmisiune live
  • termin obligat-forţat ce am de făcut la fix. Adică la propriu, la fix: „Uite, mami, limba mare şi limba mică au ajuns la 1 şi 2 (12 n.a)”.
  • am descoperit că o excursie în cartier valorează cât o vacanţă în Bali. Spiritual, nu material!

Ziua 10

… când mi-am pierdut puţin busola.

Universul îmi scoate în cale un motivaţional: „Sunt la a 3-a zi de stat acasă cu copiii. Acum ştiu de ce profesorii ar trebui plătiţi cu milioane de dolari.” – Shonda Rimes, producător şi scenarist american.

Subscriu. Educatoare de la grădiniţă, te declar Zeiţă!

La 18 grade Celsius ne-am aventurat un pic afară. Am negociat diplomatic: dacă parcul nu e aglomerat, stăm un pic acolo. Pornim agale, pe jos, pe o rută ocolitoare, unde nu e, de obicei, multă lume.

Stau în faţa unei farmacii, regulamentar, aşteptând persoanele să elibereze spaţiul. Cred că au făcut un transplant multidisciplinar în sediul farmaciei, altfel nu-mi explic de ce a durat atât. Cu emoţia unei mirese la altar, am întrebat de Paracetamol. L-am cerut acasă, la bine şi la greu. L-am luat. Mai există speranţă.

Parcul era plin de iarbă, soare, flori şi nori

Serios, nu mă calific la arta poetică, dar chiar aşa era. Puţini copii, părinţi la fel, puzderie de pensionari – nu vreau să comentez acest aspect.

În acest moment, registrul poetic schimbă brusc macazul. A trecut multă vreme de când nu mă mai iluzionez de inocenţa copiilor. Am credinţa că mediul modelează personajul şi copiii sunt din ce în ce mai receptivi şi mai alerţi la rău. Imitatori perfecţi ai lumii adulte, ei reproduc, în manieră personală, ce văd, la ce sunt expuşi, ce-i înconjoară, ba chiar şi lucrurile care, aparent, li se ascund.

Nu ne jucăm cu tine, că ai coronavirus! De ce te scarpini la nas?

Sendvişel era în parc, în căutare de prieteni de joacă – dar nu şi-a regăsit niciunul din vechii amici. Am încuviinţat să se alăture unui grup de copii – după ce am spionat, în prealabil, dacă strănută sau tuşeşte cineva.

O gâză sau un fir de praf l-a făcut să-şi scarpine nasul şi atunci am auzit sentinţa care m-a convins că nu vom mai ieşi curând din casă: „De ce te scarpini la nas? Nu ne jucăm cu tine, că ai coronavirus!” Şi s-au îndepărtat.

Sendvişel spune acest cuvânt nepermis de corect. Are un r apăsat, dar astăzi, asta nu mă mulţumeşte. Sendvişel e un copil care a experimentat de toate, de la tachinări şi (da, recunosc) înghionteli involuntare cu colegii, până la competiţii, zgârieturi şi îmbrânceli. Dar până la efectul „coronavirus” nu s-a ferit de copii.

De azi încolo, Sendvişel – chiar dacă vom avea permisiunea – va fi foarte greu de convins să iasă din casă. Iar eu am convingerea că nu boala, ci inconştienţa cu care refuzăm comunicarea corectă, flexibilitatea periculoasă în a ne supraveghea copiii şi absenţa educaţiei despre empatie ne vor extermina.

Redacţia „Ce se întâmplă, Doctore?” stă acasă, lucrează pentru voi şi să îndeamnă să fiţi responsabili. Protejaţi-vă pe voi şi pe cei dragi şi informaţi-vă corect!