Andrada Tache, psiholog în Germania: ”Nu toţi părinţii îşi iubesc copiii”

Un psiholog român ce trăieşte şi lucrează în Germania trimite o scrisoare deschisă către toţi părinţii în care le vorbeşte despre sentimentele pentru copiii lor
Andrada Tache, psiholog în Germania: ”Nu toţi părinţii îşi iubesc copiii”
Andrada Tache, psiholog în Germania: ”Nu toţi părinţii îşi iubesc copiii”, foto arhiva

Deşi nimic nu este garantat în viaţă părinţilor li se pun pe umeri sentimente de dragoste pentru proprii copii, ceea nu se întâmplă automat conform psihologului Andrada Tache. Am aflat mai multe despre asta. ”Ideea că orice părinte îşi iubeşte copilul este profund eronată. Nimeni nu se gândeşte că acel părinte, pentru a oferi iubire, trebuie să fi ştiut ce e aceea iubire şi să o fi primit el, la rândul lui. Adică să fi fost el însuşi iubit măcar de o persoană în viaţa lui” spune Andrada Tache. Am rugat-o să scrie o scrisoare deschisă către părinţi.

Plecând de la ideea eronată şi automată că orice părinte îşi iubeşte copilul, oamenii încep procesul de educaţie al micuţului ce înseamnă, în mare, o formă de a obliga copilul să FACĂ şi SĂ FIE ceea ce SPUNE părintele că e OK. De ce? Pentru că, dacă nu ai murit şi ai crescut mare fiind educat de părinţii tăi în felul ăsta, înseamnă că eşti de SUCCES. Ce mai contează că ai fost umilit, nerespectat, lovit, înjurat, descurajat, anulat în voinţa ta, controlat la fiecare pas (cum altfel să îţi creşti copilul, nu?), încadrat în standardele altora, ca un roboţel sub imperiul lui: „nu ai voie!” şi, cel mai important, lipsit de IUBIRE? Nu mai contează.

Copiii roboţi şi părinţi confuzi

Avem o societate de părinţi-roboţi care creează copii-roboţi, lipsiţi de iubire, respect, de sentimentul valorii propriei persoane şi de puterea voinţei (care e prima anulată din start).
Avem o societate de părinţi confuzi care nu se lasă purtaţi de iubire, ci de ce li s-a spus şi lor că e bine, de automatismele care, în esenţă, fac fărâme din resursele imense cu care se nasc copiii şi îi reduc pe aceştia la nişte roboţei. Incapabili de a decide autentic şi sănătos pentru ei şi pentru copiii lor.

Copiii nu se nasc greşiţi ci se nasc oameni reali

Roboţeii nu pot vedea CINE e copilul din faţa lor. Nu pot vedea că aceştia nu se nasc greşiţi şi cu nevoie de a fi „aduşi la calea cea bună” de către părinţi. Nu pot vedea VOINŢA copiilor drept ceea ce e, adică direcţia naturală de dezvoltare a omului, pentru că au înţeles că ea e doar un instinct animalic şi nu esenţa a ceea ce SUNTEM noi ca oameni.
Oamenii plini de voinţă sunt catalogaţi ca inadaptaţi într-o societate de roboţei.
Inevitabil, în terapie, lucrez cu mlaştina în care se zbate iubirea părintească, celei căreia NU îi este permis să FIE. Cea care ar dezvolta cu adevărat copilul, atât fizic cât şi psihic. De unde pornim reala EDUCAŢIE? De la semnele de revoltă ale copilului. Dacă el nu se simte confortabil şi liber în educaţie, înseamnă că NU E OK.

Iubirea nu se naşte din abuz

Copilul, în mod natural, îi face pe plac părintelui, pentru a supravieţui mental şi fizic.
Pentru a se revolta copilul, e nevoie de o cantitate imensă de frustrare. E nevoie ca acel copil să se simtă abuzat (mental şi fizic). Din abuz NU se naşte Iubirea. Cu atât mai puţin educaţia.
Aşa că dăm RESET. De câte ori e nevoie.
Nu voi conteni să mă uimesc cum oamenii caută setoşi şi lacomi tot felul de soluţii paralele pentru a pune în locul IUBIRII, care să îi ajute pe ei ca oameni, ca părinţi şi pe copiii lor.

Vindecarea rănilor vechi va lasă loc iubirii

Nu există altă soluţie dovedită ştiinţific. Deşi pare un loc comun, iubirea este calea. Însă, din păcate, nu este rezervată tuturor, ca un fapt dat. Ar fi ideal ca toţi părinţii să îşi poată iubi copiii. Dar o şansă există: să ne vindecăm rănile şi să eliberăm iubirea de care suntem toţi capabili. Pentru că în fiecare copil (care eşti sau care ai fost) există IUBIRE pentru părinţii lui, cu ea se naşte fiecare pui de om.

Toţi copiii îşi iubesc părinţii

Am început prin a spune că există ceva rar întâlnit ca un părinte să îşi iubească copilul.
Însă toţi copiii îşi iubesc părinţii (chiar şi când aceştia le greşesc enorm) pentru că ei, părinţii, sunt parte din structura lor fizică şi psihică, iar de ei depinde supravieţuirea şi dezvoltarea micuţilor.
Aţi observat, cu siguranţă, cum fiecare copil rănit, devenit adult, îşi apără părinţii în orice împrejurare şi le găseşte circumstanţe atenuante pentru marile greşeli făcute cu ei (de exemplu, mulţi consideră că e OK că au crescut cu bătaie, apărându-şi părinţii şi propagând trauma abuzului la proprii copii).

Aşa că ştim că fiecare om e capabil de iubire. Însă ea este, de cele mai multe ori blocată prin traumele suferite în relaţia cu ceilalţi (în general, ei fiind părinţii).
De aici putem începe să vindecăm şi să creăm.