Nu există sărbători Pascale fără friptura de miel. Deși vremurile s-au schimbat, iar mesele festive au suferit modificări în funcție de regiune, pentru români, mielul rămâne nelipsit din farfurie. Totuși, la oraș, friptura de miel riscă să devină doar o amintire din poveștile bunicilor.
În Banat, prepararea mielului de Paște era (și este, în unele gospodării) un act aproape sacru. Rețeta tradițională, consemnată de regretatul Radu Anton Roman, nu este doar despre gust, ci despre dăruire. Carnea – un sfert de miel – se „sculpta” cu grijă, pentru a face loc unei umpluturi rafinate din măruntaie, ceapă, ouă, verdeață și pâine înmuiată în lapte. Apoi, ca o broderie gastronomică, totul era cusut, legat, uns cu unt și așezat în cuptorul de lut.
Pe parcursul celor două ore de coacere, friptura era unsă cu vin dulce și sos aromat.
Dacă Banatul a dus friptura de miel la rang de artă, restul țării nu s-a lăsat mai prejos. Doar că, în loc de opulență, s-a ales calea firescului. O pulpă de miel, sare, usturoi, puțină boia sau piper – și slănină subțire ca un văl, ca să țină sucul în carne. Se băga în cuptorul încins bine, și în nici o oră era gata.
Se servea cu legume din grădină, cu salată verde, ceapă nouă și nelipsitul vin țărănesc. În Moldova, îi spuneau „căpșunică” – dulce, parfumat, „de stă pe limbă ca o rugăciune”.
Azi, când totul e pe fugă, iar sărbătorile se reduc la un city-break și o masă all-inclusive, friptura de miel tradițională e pe cale să devină o amintire din poveștile bunicilor. Tot mai mulți tineri preferă carnea gata marinată, semi-preparatele sau chiar renunță complet la acest obicei, considerându-l „prea complicat”.
Dar poate că tocmai aici stă farmecul. În timpul pe care îl acorzi, în grija cu care alegi ingredientele, în povestea pe care o spui prin fiecare gest în bucătărie, în zilele sfinte de Paște.
Sursă foto – Shaiith / Envato