Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: regimul ideal

Şi mereu călătoare. Căci în ultimele 12 luni am avut – o să-i spun Marele Noroc să stau o perioadă în Franţa şi mai apoi în America, cu o haltă de câteva zile în România, să nu uit de unde am plecat. Am avut timp berechet să analizez stilul de alimentaţie al celor două naţiuni, să le compar între ele şi apoi cu al nostru. Şi să "nasc" dieta ideală a Pofticioasei. Aşa cum bărbaţii creează femeia ideală din picioarele, sânii şi buzele diverse dive.
Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: regimul ideal

Şi mereu călătoare. Căci în ultimele 12 luni am avut – o să-i spun Marele Noroc să stau o perioadă în Franţa şi mai apoi în America, cu o haltă de câteva zile în România, să nu uit de unde am plecat. Am avut timp berechet să analizez stilul de alimentaţie al celor două naţiuni, să le compar între ele şi apoi cu al nostru. Şi să „nasc” dieta ideală a Pofticioasei. Aşa cum bărbaţii creează femeia ideală din picioarele, sânii şi buzele diverse dive.

Se spune că atunci când îţi pui în cap să slăbeşti, să îţi schimbi regimul de viaţă într-unul sănătos, să încerci să te desprinzi de canapeaua de care stai lipit ca un scotch, să bifezi (în sfârşit) dorinţa aia legată de siluetă, care apare mereu pe lista de Anul Nou, trebuie să te concentrezi numai şi numai pe asta. Fără nici o altă grijă, fără ca altceva să te distragă, pentru că rişti să nu-ţi mai poţi duce planul la bun sfârşit. Aiurea.

Ascultaţi la mine, sunt numai vorbe mincinoase inventate de oameni care n-aveau chef de hrănit ca la carte şi care căutau scuze penibile ca să se refugieze în cutia cu bomboane. Niciodată nu mi-a mers cura de slăbire mai cu avânt decât în perioada în care mi-am lăsat serviciul din România, mi-am lăsat casa şi mi-am mutat lucrurile repede-repede cu un camion (într-o singură zi) în provincie, mi-am reîmpachetat valizele şi am pornit în aventura vieţii, aventura franţuzo-americană.

Apăi dacă nici ăsta nu e stres mare – să-ţi împachetezi toată viaţa şi să o plimbi în camioane şi în cale de avion pe diverse continente, eu nu ştiu atunci ce înseamnă stresul. M-a afectat? Câtuşi de puţin. Oriunde eram, oricât de obosită, deznădăjduită, neîmplinită, întotdeauna s-au găsit variante de mâncare uşoară şi prietenoasă cu talia care începea să se contureze. Aşadar, nu vă lăsaţi târâţi în spatele scuzelor de genul – viaţa mea e prea stresantă şi plină acum, nu mă pot concentra şi pe slăbit. Ba puteţi. Şi încă mult şi bine. Acum că am clarificat asta, să începem călătoria culinaro-dietetică în căutarea regimului perfect.

Franţo, je t’aime pentru mâncarea ta! Sau viaţa culinară în roz

Francezul pare să fi inventat vorba aceea „corpul meu este templul meu”. Se răsfaţă cu cele mai uşoare şi sănătoase dintre alimente (toate made in France, să fie clar – au o fixaţie să scrie maaare pe toate etichetele şi să se laude în toate magazinele că ceapa cutare sau zmeura parfumată sunt crescute pe pământul lor de încredere fără chimicale străine-inutile).

Se desfată şi cu produse de le stă inima în loc gurmanzilor de poftă, ştiu să guste porţioare fine din toate bunătăţile aşa-numitei „cuisine” – bucătăria franţuzească –  care îmbină 1.001 arome. Ştiu să-şi crească animalele frumos şi curat şi mai apoi să te înnebunească (vorba vine, că ţie îţi place) cu zeci de etichete în magazine, etichete din care afli din ce familie se trage vaca, cum îl cheamă pe fermierul care jură că a crescut-o ca pe copilul lui, ce a mâncat animalul dimineaţa, la prânz şi seara, ce instituţie a avizat ferma şi ce garanţii oficiale ai.

Eu una nu mă mai mir deloc că ei au inventat expresia „la vache qui rit” – văcuţa care râde. Cum să nu râdă când e crescută aşa… Francezul s-a amorezat atât de tare de hrana bio şi este atât de preocupat de ce mănâncă, încât în hipermarketuri nu există un raft, două, nouă cu produse organice – ci un raion uriaş, cam cât un supermarket de cartier de la noi. Şi, v-am mai spus asta şi în articolele scrise direct de acolo, diferenţa de preţuri între bio şi normal este de foarte multe ori insesizabilă, nu ca la noi, de 15 ori mai scump. Inexplicabil, la ei se poate.

Francezul (vorbesc în general, nu despre toţi francezii, şi vorbesc din sutele de zile în care am tras cu ochiul în farfuriile lor) mănâncă puţin şi bun, ador asta la el. Ştie că nu are nici un rost să îşi umfle stomacul cu hrana de proastă calitate (aşa cum face americanul despre care o să vorbim imediat). El este cu fineţurile.

Un pateu, un vin bun, o brânză care te face sclavul ei după ce o guşti, un cocoş care se asortează perfect unor legume cu gust, un ratatouille desăvârşit. Este ţara în care am slăbit cel mai mult şi în care aşteptam cumpărăturile săptămânale aşa cum aşteaptă un copil Crăciunul. Indiscutabil, cea mai vastă ofertă pentru omul dornic să trăiască sănătos, acolo e. Şi în Italia vecină, şi în Grecia după care suspin teribil, dar nu am să vă zăpăcesc acum cu alte destinaţii.

Ce-aş păstra din Franţa pentru dieta mea perfectă? Sunt tentată să spun tot, dar trebuie să schiţez o listuţă totuşi. Roşiile franţuzeşti cu gust, pieptul de raţă (slab, nu din cel al raţelor îndopate), carnea fragedă de iepure pe care ei o consumă foarte, foarte des, cele peste 50 de soiuri de salate care parcă îmi surâdeau de pe raft, fructele delicioase cultivate fie de ei (caisele sunt deliciul suprem), fie importate de la Spania vecină (au un mare avantaj cu această apropiere), legumele care nu-mi mai poposiseră niciodată până atunci în farfurie – adică, rădăcina de mărar (mmm, face o salată delicioasă), andivele în felurite culori, sparanghelul ieftin, ierburile de zeci de feluri şi gusturi, măslinele din Provence, pasta de măsline din Provence, iaurtul din soia pur cum în nici o altă ţară n-am mai zărit în magazine, brânzeturile slabe sau neslabe cu arome înrobitoare, salatele în combinaţii inedite cu tot cu sosurile vinaigrette.

După ce am suspinat în Franţa, culinar vorbind? Curios, după un iaurt bun – nu bun la gust, ci sănătos, cu ingrediente care să nu te sperie şi cu un bun raport proteine/glucide (da, asta contează când cauţi siluetă, proteinele primează). După nuci – au nuci extrem de puţine, fără gustul puternic cu care m-am învăţat acasă şi incredibil de scumpe (3 euro şi ceva 100 de grame). Şi după… ţelina românească, adică după rădăcina aceea pe care o ştim cu toţii din copilărie.

România, cu bune şi, mai ales, cu rele
Când m-am întors din Franţa, am suferit din cauza mâncării din România, pe care nu o puteam compara cu ce găseam în magazinele franţuzeşti. Acum, din America, îi duc dorul ţărişoarei noastre. La întoarcerea de pe tărâmul franţuzesc m-a întristat întâi şi întâi lipsa unor opţiuni sănătoase de meniu în benzinăriile sau în restaurantele patriei.

De la Arad spre inima ţării nu am găsit unde să-mi potolesc foamea rapid, fără şniţele, ciorbe scăldate în ulei, salate cu ingrediente neinspirate sau chiar expirate şi, fireşte, tot alaiul de mâncăruri tradiţionale, total neprietenoase cu stomacul. A fost destul de bruscă trecerea de la restaurantele de pe autostrăzile italienilor, pline de salate sau foccacii îmbietoare sau de pe drumurile slovenilor care au un minunat lanţ de bistrouri slow-food (cu supe creme, legume, fructe sau bucate gătite light) la mai toate staţiile de benzină.

Apoi era cât pe ce să plâng când am intrat în case tradiţionale româneşti şi mi-am văzut burta pusă la mare încercare de reţetele bunicii sau soacrei. Doamne, greu mai mâncăm noi românii! Marfa din magazine nu aducea cu absolut nimic din ce văzusem că mănâncă, atât de mulţumiţi, cei din Vest. Dar, vedeţi, aici am greşit. Trebuia să trec numai şi numai pragul pieţelor.

Acum, aş da orice să pot intra într-o piaţă românească. Şi mi-ar plăcea să ştiu că măcar voi, care le aveţi la doi paşi sau la 222 de paşi, le vizitaţi cât mai des şi le preferaţi marilor magazine. Pentru că am fost pe repede-înainte în săptămânile petrecute în ţară, am învăţat rapid şi locurile unde poţi mânca fără tone de uleiuri şi sofisticării îngrăşătoare, am descoperit şi ce să iau în doi timp şi trei mişcări de pe rafturile supermarketurilor ca să-mi potolesc foamea.

Un motiv pentru care îmi lipseşte momentan România din tabloul acesta al stilului de viaţă sănătos şi cu talia prietenos îl reprezintă şi magazinele naturiste. Sunt ca un puşti într-un magazin cu trenuleţe în ele şi le consider o adevărată comoară de care ar trebui să profităm mai mult şi mai des. Citiţi despre produsele de acolo, documentaţi-vă bine şi răsfăţaţi-vă cu câte ceva bun pentru organism în fiecare săptămână dacă se poate. Ce-aş mai da eu iama în opţiunile pentru micul dejun, de pildă, în special în quinoa expandată (mmmh…).

Ce-aş păstra din România pentru dieta mea perfectă?
Categoric, marfa din pieţe sau direct de la ţărani din bătătură. Legume cu miros nemaipomenit, fructe de sezon, brânzeturile din halele cu producători, laptele de încredere, mierea pentru care omul e gata să bage mâna în foc (şi chiar nu se arde), nucile (le iubesc pe viaţă). Apoi, toate seminţele, cerealele şi fructele uscate (sănătos şi fără zahăr adăugat) de la magazinele naturiste de care vă spuneam. Unele lactate din magazine – anumite urde bune sau iaurturi cu gust grozav.

După ce am suspinat în România, culinar vorbind? După legumele inedite din Franţa, după opţiunile cu adevărat light din mai toate restaurantele, după produsele bio la preţuri de care te poţi atinge.

America, ţara tuturor imposibilităţilor culinare
O să fie tare greu să mănânc curat în ţara asta, mi-am zis de când am poposit pe pământ american. Şi nu m-am înşelat. În medie, sunt cam 50.000 de produse într-un hipermarket obişnuit de aici şi le număr pe degete pe cele pe care le consum fără să mă înspăimânt de ce scrie pe etichete.

Americanul pune zahăr în TOAT+ pâinea – când nu pune zahăr pune miere – şi consumă alimente care au o listă de ingrediente mai lungă decât un pomelnic românesc şi toate sună ca în predicile domnului Mencinicopschi despre ce trebuie să evităm. Mulţi se plimbă printre rafturi cu cărucioare care au şi un scaun cu un ghidon, ca să poată sta aşezaţi cât timp călătoresc prin raioane. Iar în cartiere, nu se mai poartă mersul la pas sau la braţ, lumea a descoperit maşinuţele de golf ca mijloc ideal de deplasare, mă rog, de nedeplasare, prin cartier.

Nimeni nu mai face paşi, este atât de demodată plimbarea pe jos. Înapoi în magazine, căpşunile par umflate cu pompa şi mai apoi pictate cu un roşu nefiresc, majoritatea legumelor care nu sunt organice arată ca nişte mutante, cărnurile nu prea îmi inspiră încredere (poate am văzut prea mult documentare despre industria cărnii de aici), somonul ne avertizează de pe etichetă că are colorant adăugat(?!), brânzeturile pe care le ştiam din Europa sunt refăcute în fabrici americane cu ingrediente şi gusturi neobişnuite.

Mi s-a spus că nu am ştiut eu unde să caut şi că sunt şi magazine cu marfă bio nemaipomenită în SUA. Or fi, nu zic nu, dar din zona pe care o vizitez eu, şi care nu este în apropierea unui foarte mare oraş american, aşa se vede oferta. Până la urmă, nu toţi americanii stau în apropierea unei metropole şi trebuie să îşi aleagă mâncarea din magazine aprovizionate exact cum vă spun.

Ce-aş păstra din America pentru dieta mea perfectă?
Untul de arahide, după care sunt topită şi care, deşi este plin de calorii, este plin şi de beneficii pentru sănătate. Fructele exotice de care n-am auzit în viaţa mea şi care ajung aici mult mai uşor din Brazilia, Mexic. Legumele necunoscute mie până acum şi pe care abia aştept să le încerc. Toate felurile de peşti cu nume ciudate şi gusturi bune, „wild caught”, adică prinşi în sălbăticie. Cartoful dulce, aşa-numitul „sweet potato”, mult mai sănătos decât vărul său, cartoful obişnuit, şi extrem de bun la gust.

După ce am suspinat în America, culinar vorbind?
După legume şi fructe (mai puţin cele exotice şi puţinele variante bio) de care să nu mă tem când le văd crescute enorm şi care să mă ducă automat cu gândul la chimicale dubioase. După „naturistele” româneşti şi „organicele” multe şi felurite franţuzeşti.

După cărnurile care să nu arate ca tăiate din dinozauri (într-atât de mari sunt) şi care să nu mă facă să mă tem de antibiotice sau cine ştie ce hrană rea administrată animalelor.

Aşadar, bucuraţi-vă de plusurile României de care v-am spus, poposiţi cu încredere în magazinele din vest şi încărcaţi-vă de sănătate la raioanele legume-fructe (nu, nu toate au gust de plastic, majoritatea n-au) şi la raionul organic, iar în America veniţi convinşi că veţi descoperi doar gusturi demenţiale (burgeri, cookies) cu un preţ pe măsură în kilograme. Cu mai multe povestiri din lumea dietelor vă aştept zi de zi pe blogul Pofticioasei – www.pofticioasa.ro.

Citeşte şi: Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: pasul între dietă şi stil de viaţă

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: menţinerea siluetei după slăbire

Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă: postul, ca metodă de slăbit

 

 

 

Andra Nastase
Andra Nastase

Nascuta intr-o familie cu bunici iscusite la gatit, din ale caror maini ieseau prajituri demne de Cartea Recordurilor categoria Gusturi Divine, inzestrata cu un metabolism extrem de capricios, a se citi lenes, si indragostita de tot ce inseamna delicatesa pe lumea asta, Pofticioasa ... citește mai mult

Cel mai nou articol Video:
Ce este atașamentul și cum îți influențează viața