Pentru români, pilaful este una dintre mâncărurile asociate cu mesele de acasă, fiind pregătit de generații întregi cu orez, carne sau legume. Preparatul este însă mult mai vechi și are o istorie care depășește cu mult granițele bucătăriei românești.
Originile sale sunt legate de Orient, iar una dintre cele mai cunoscute variante este pilaful turcesc, devenit în perioada Imperiului Otoman inclusiv un preparat asociat meselor de la curtea sultanilor.
Deși astăzi există numeroase variante de pilaf, principiul de bază este relativ simplu: orezul sau alte cereale sunt gătite în apă ori într-o supă concentrată, alături de condimente și, în funcție de rețetă, legume sau carne.
Potrivi Adevărul, preparatul are origini orientale și este asociat cu vechiul spațiu asiatic. Rețete asemănătoare au circulat de-a lungul timpului prin Asia Centrală și de Vest, apoi către Orientul Mijlociu și Europa.
Una dintre cele mai vechi rețete medievale asemănătoare pilafului apare într-o carte de bucate din Alep, Kitab al-Wusla, de la începutul secolului al XIII-lea. Preparatul menționat acolo conținea orez, carne, năut și usturoi.
Odată cu circulația oamenilor, mărfurilor și tradițiilor culinare, pilaful a ajuns în numeroase regiuni, inclusiv în Balcani.
În Imperiul Otoman, pilaful – numit pilav în limba turcă – a căpătat un statut aparte. La Palatul Topkapı existau bucătari specializați în prepararea lui, iar acesta era servit la mesele sultanului, la banchete și la evenimente importante ale curții.
Preparatul nu avea însă o singură rețetă. Documentele otomane menționează mai multe variante, inclusiv pilaf cu șofran, cu spanac, cu melasă de struguri sau cu muguri de pin, stafide și ficat.
Una dintre variantele mai bogate era Acem pilavı, preparată în stil persan, cu carne și condimente. Aceasta era servită în mod tradițional spre finalul unor mese festive.
O asociere mai puțin cunoscută este cea dintre pilaf și ienicerii, trupele de elită ale sultanului.
Pentru aceștia, mâncarea avea și o importantă dimensiune simbolică. Bucătăriile regimentale și cazanele în care se pregătea mâncarea ocupau un loc important în organizarea corpului militar, iar pilaful se număra printre preparatele centrale.
Astfel, un preparat care astăzi pare cât se poate de obișnuit a avut, în trecut, un rol mult mai important decât cel de simplă garnitură.
Una dintre variantele prezentate este relativ simplă și poate fi pregătită fără ingrediente greu de găsit.
Într-o cratiță, se încălzesc untul și uleiul de măsline, apoi se adaugă pastele orzo. Acestea se călesc până când capătă o culoare aurie.
Se adaugă apoi orezul clătit și sarea, după care se toarnă supa de pui fierbinte.
Preparatul se fierbe la foc mic, acoperit, timp de aproximativ 12 minute. După oprirea focului, pilaful se lasă să se odihnească încă 15 minute, cu un prosop de hârtie așezat sub capac.
Rezultatul este un pilaf în care orezul și micile paste orzo se combină cu aroma untului și a supei, într-o variantă simplă a preparatului turcesc.
Pilaful a ajuns să fie atât de bine integrat în bucătăriile din această parte a Europei, încât astăzi este adesea perceput drept un preparat tradițional românesc.
În România, el este servit frecvent alături de carne de pui, porc sau legume și poate apărea inclusiv în variante de post. Istoria preparatului arată însă că bucătăria românească a preluat și adaptat, de-a lungul timpului, influențe culinare venite din spațiul otoman și oriental.
FOTO: Shutterstock