Un medic de top susține că ADHD „nu este o afecțiune medicală”. Declarația care a stârnit controverse

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

O declarație controversată a readus în centrul atenției una dintre cele mai disputate teme din medicina modernă: este ADHD o afecțiune medicală propriu-zisă sau un mod de a descrie un grup de comportamente și dificultăți care au ajuns să fie tratate ca boală?

De ce se discută atât de mult despre ADHD

Un medic britanic susține că ADHD nu ar trebui privit drept o afecțiune medicală în sensul clasic al termenului, punând sub semnul întrebării modul în care sunt stabilite diagnosticele și tratamentele. Afirmația vine într-un moment în care numărul evaluărilor pentru ADHD este în creștere, iar serviciile medicale se confruntă cu o cerere tot mai mare.

Declarațiile au alimentat o controversă deja existentă în comunitatea medicală, unde există opinii diferite privind riscul de supradiagnosticare, dar și avertismente că eticheta „ADHD nu există” simplifică excesiv o problemă mult mai complexă.

Recomandări

Cum scapi de muștele din jurul tomberonului. Trucurile simple care pot ține insectele la distanță în…

Adaugă acest fruct la micul dejun și ai putea face un mare favor organismului. Ce au…

ADHD, prescurtarea pentru tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate, este diagnosticat pe baza unui grup de simptome care pot include dificultăți persistente de concentrare, impulsivitate și hiperactivitate.

Nu există însă o singură analiză de sânge, o scanare cerebrală sau un test de laborator care să confirme diagnosticul. Evaluarea este una clinică și presupune analizarea simptomelor, a istoricului persoanei și a impactului acestora asupra vieții de zi cu zi.

Centrele americane pentru controlul și prevenirea bolilor subliniază că diagnosticul trebuie realizat printr-un proces în mai multe etape și că simptome asemănătoare pot apărea și în cazul unor probleme precum tulburările de somn, anxietatea, depresia sau anumite dificultăți de învățare.

Tocmai această complexitate alimentează dezbaterea.

Criticii vorbesc despre supradiagnosticare

În ultimii ani, numărul persoanelor care ajung să fie evaluate pentru ADHD a crescut considerabil, inclusiv în rândul adulților.

Unii specialiști consideră că această creștere reflectă faptul că persoane care în trecut nu ar fi primit niciodată un diagnostic sunt, în sfârșit, identificate și pot primi sprijin.

Alții se tem că procesul a mers prea departe și că trăsături umane obișnuite — cum ar fi neatenția, procrastinarea, impulsivitatea sau dificultatea de organizare — sunt transformate prea ușor în simptome ale unei tulburări.

Un editorial publicat în British Journal of Psychiatry în 2026 descrie tocmai această controversă și avertizează că discuția despre supradiagnosticarea ADHD este mult mai complexă decât sugerează afirmațiile categorice din spațiul public.

Criteriile de diagnostic, puse și ele sub semnul întrebării

Controversa nu se limitează la opiniile unor medici. În literatura științifică recentă există și lucrări care critică modul actual de definire și diagnosticare a ADHD.

Un articol publicat în Acta Neuropsychiatrica în mai 2026 susține că actualele criterii de diagnostic au limite importante și că unele dintre simptome se suprapun cu variații normale ale comportamentului uman. Autorii consideră că sistemul actual trebuie revizuit pentru ca medicii să poată diferenția mai bine persoanele care au nevoie de tratament de cele care nu au nevoie de o intervenție medicală.

Aceste opinii nu înseamnă însă că există un consens medical potrivit căruia ADHD ar fi „inventat”.

Ce spun cei care apără diagnosticul

La cealaltă extremă se află specialiștii care consideră că dezbaterea despre supradiagnosticare riscă să ignore persoanele pentru care simptomele sunt severe și afectează profund viața de zi cu zi.

Un diagnostic poate permite accesul la tratament, educație adaptată, sprijin psihologic și strategii care îi ajută pe oameni să funcționeze mai bine la școală, la locul de muncă sau în viața personală.

Într-o analiză publicată în BMJ în 2026, cercetători britanici atrag atenția că numărul mai mare de diagnostice poate reflecta, cel puțin în parte, identificarea unor cazuri care în trecut nu erau recunoscute. Ei consideră că afirmațiile generale despre „supradiagnosticare” nu surprind întreaga complexitate a fenomenului.

Problema nu este doar diagnosticul, ci și tratamentul

Creșterea numărului de persoane evaluate pentru ADHD pune presiune și asupra sistemelor medicale.

În Marea Britanie, cererea pentru evaluări și tratament a crescut atât de mult încât serviciile specializate au ajuns să se confrunte cu liste de așteptare foarte lungi. În același timp, dezvoltarea sectorului privat a ridicat întrebări privind standardele diferite de evaluare și calitatea îngrijirii oferite după stabilirea diagnosticului.

Astfel, dezbaterea nu mai este doar una academică. Ea are consecințe directe pentru pacienți și familiile acestora.

ADHD este sau nu „o boală”?

Răspunsul depinde, în parte, de ceea ce înțelegem prin termenul „boală”.

ADHD este recunoscut în prezent în clasificările medicale și este diagnosticat în practica clinică. În același timp, diagnosticul nu se bazează pe identificarea unei singure modificări biologice care să poată fi măsurată simplu la fiecare pacient. Această diferență este importantă.

Faptul că o afecțiune este diagnosticată clinic și nu printr-un singur test biologic nu înseamnă automat că ea nu este reală. Pe de altă parte, faptul că un diagnostic este recunoscut medical nu înseamnă că sistemul de diagnosticare este perfect sau că nu poate exista supradiagnosticare.

De altfel, cercetarea continuă să investigheze mecanismele biologice și formele diferite ale ADHD. Un studiu recent bazat pe peste 1.100 de scanări cerebrale a identificat trei tipare distincte asociate cu ADHD, sugerând că tulburarea ar putea fi mai eterogenă decât presupun modelele actuale.

O dezbatere care este departe de a se încheia

Declarația medicului care contestă statutul ADHD a provocat reacții tocmai pentru că atinge o problemă sensibilă: granița dintre variația normală a comportamentului uman și situațiile în care dificultățile devin suficient de severe încât să necesite intervenție medicală.

Pe de o parte, există argumente serioase pentru îmbunătățirea criteriilor de diagnostic și pentru evitarea tratării inutile a unor persoane.

Pe de altă parte, există riscul ca mesajele categorice despre ADHD să îi facă pe oamenii cu simptome reale și invalidante să renunțe la căutarea ajutorului.

În acest moment, cea mai prudentă concluzie este că dezbaterea se poartă asupra modului în care ADHD este definit, diagnosticat și tratat, nu asupra existenței unei simple „invenții” medicale. Cercetătorii și clinicienii continuă să analizeze cât de precise sunt criteriile actuale și cum pot fi îmbunătățite.

Sursă foto – GoldenDayz / Envato