Sufăr de depresie. Ce pot face?

Buna seara! M-am hotarat sa va scriu deoarece sunt blocata intr-o perioada dificila a vietii mele, o perioada care imi ia orice urma de speranta ca as mai putea continua pe drumul care l-am ales. Ma numesc Iulia, am 16 ani si recent mi-am dat seama ca sufer de depresie, distimie sau chiar de sindromul bipolar.

Pana la varsta de 13 ani am fost foarte slaba, ba chiar in decursul unui an am fost pe cale sa devin anorexica, avand obsesia de a nu ma ingrasa si facand in fiecare zi exercitii pana la epuizare (intre 12-13 ani)…

De cand am inceput clasa a 9 a acuz diferite stari de oboseala si incapabilitate fizica si mai ales mentala. Performantele scolare au scazut ingrijorator de asa natura incat exercitiile care mi se pareau banale acum imi ia foarte mult timp sa le rezolv, iar dupa 2-3 secunde le-am uitat complet.

Pe langa toate acestea ,,uit de la mana pana la gura,, cum spune un proverb romanesc, iar oricat as incerca sa ma redresez simt ca numai pot face fata. Cel mai rau nu ma ingrijoreaza faptul ca m-am ingrasat brusc 20 kg (am 162kg si 167cm), dar si situatia de la scoala ….

Desi nu sunt printre ultimii in clasa, ma simt extrem de prost cand iau note mici deoarece ma stradui enorm sa invat si mi se sterge pur si simplu informatia. La inceput am dat vina pe tiroida, crezand ca este o dereglare hormonala si ca se va ameliora cu timpul, dar nu pot intelege cum am putut sa ma transform intr-un copil zapacit si fara niciun pic de concentrare, cand acum 2 ani reuseam sa obtin un rezultat foarte bun la olimpiada de biologie.

Imi doresc foarte mult sa devin medic, sa fiu ceva in viata si imi dau toata silinta pentru a-mi urma visul, dar am tot felul de piedici care ma deprima si ma fac sa ma izolez. Eram foarte sociabila acum 3-4 ani, iar acum imi este si rusine sa ies pe strada deoarece sunt foarte complexata, nu ma mai regasesc.

Tot in ultimul timp am niste probleme grave cu mania si trec de la o stare de fericire de scurta durata la o agonie care imi sopteste incet ca nu ar mai trebui sa traiesc si de cele mai multe ori chiar imi doresc cu adevarat moartea.

Fac tot ce-mi sta in putinta iar parintii imi tot spun sa-mi dau silinta mai mult. E frustrant sa fii obisnuit cu tine facand fata la un anumit program, o anumita capacitate de a percepe ce te inconjoara si din senin sa devii un om paralizat, parca,inchis in propria cusca. Va rog sa ma ajutati! Nu mai pot rezista!