Gabriel Toma, supraviețuitor ATI COVID: „Cel mai mare coșmar al meu era setea. Urlam după apă”(I)

03.10.2021
Gabriel Toma, supraviețuitor ATI COVID: „Cel mai mare coșmar al meu era setea. Urlam după apă”(I)
Sursa foto: Facebook @Gabriel Toma

Fost baschetbalist de performanță, Gabriel Toma (55 de ani) „a făcut cunoștință” cu virusul acum aproape un an. A fost internat 32 de zile: 18 la Spitalul de Boli Infecțioase Sfânta Parascheva din Iași, 14 la Spitalul Modular COVID Leţcani, la ATI. Acesta din urmă este un loc al miracolelor pentru unii, puțini la număr, dar mai ales „anticamera morții” pentru mulți alții. Acolo s-a luat la trântă cu moartea de mai multe ori, chiar dacă avea doar 2,5% șanse de supraviețuire. Setea chinuitoare, durerea pricinuită de fașele care îl țineau imobilizat și lipsa de empatie a personalului medical aproape l-au doborât. Însă dorința de a-și revedea copiii i-a dat puterea supraomenească de a sfida prognosticul sumbru al medicilor și de a lupta cu toate forțele împotriva acestei boli parșive.

Gabriel Toma este un ieșean de 55 de ani care la vremea internării în spital cântărea aproximativ 127 de kilograme, la o înălțime de 1,96 metri. Într-o lună de spitalizare, a slăbit 25 de kilograme.

Într-un interviu exclusiv pentru „Ce se întâmplă, Doctore?”, bărbatul ne-a povestit cum a debutat boala în cazul lui, ce experiențe a avut în secția ATI, cum a primit familia vestea că trebuie să se pregătească pentru ce este mai rău și ce l-a ajutat să se agațe de viață.

Aceasta este prima parte a interviului, urmând ca zilele viitoare să publicăm partea a doua, în care Gabriel Toma povestește cum suferința pricinuită de COVID nu s-a terminat odată cu externarea din spital.

A debutat ca o gripă

CSID: La începutul lui noiembrie anul trecut, când ați fost infectat, eram în vârful valului 2, cu aproape 10.000 de cazuri COVID/zi. Vă mai amintiți contextul în care ați luat virusul? Ați fost contact direct cu o persoană infectată?

Gabriel Toma: Îmi este neclar contextul. Înclin să cred că la fabrica de care mă ocupam – unde aveam o investiție în derulare și lucrători de la două firme de instalații – pe la care treceam periodic în secție să văd progresul lucrărilor. Am aflat apoi că ambele firme au închis porțile o perioadă din cauza cazurilor de COVID-19 din rândul angajaților.

CSID: Povestiți-ne cum v-ați dat seama că este ceva în neregulă, ce simptome ați avut – cum au debutat, cum au evoluat pe parcursul zilelor? Care a fost semnalul pe care vi l-a dat corpul și care a produs declicul?

Gabriel Toma: A debutat ca o gripă. M-am trezit într-o zi de luni cu niște simptome ca de gripă sezonieră. Senzație de usturime a ochilor, capul prea mare, dureri resimțite în mușchi și în articulații, oboseală peste măsură de la primele ore ale dimineții. Gustul, mirosul nu le-am pierdut, nu mi s-au modificat nicio secundă.

Am transmis la fabrică faptul că am o stare gripală și că voi lucra de acasă. Credeam că după două zile, ca de obicei, îmi va trece și voi fi din nou în formă. Miercuri eram la fel, chestiune care m-a pus pe gânduri.

Modificările stării de sănătate sunt foarte rapide. Netratate la timp și corespunzător, pot fi ireversibile. Semnalul a fost, evident, testul pozitiv.

CSID: Cum a decurs procedura de testare, anunțare DSP, ținut legătura cu medicul de familie pentru tratament simptomatic?

Gabriel Toma: Procedura a fost simplă. Miercuri seara am vorbit cu prof. Diana Cimpoieșu, pe care o cunosc din copilărie. Mi-a spus să sun la 112 pentru a solicita o testare sau să merg la UPU Iași. Am sunat în primă instanță la 112, acolo persoana care mi-a luat datele mi-a spus că este foarte aglomerat și poate dura.

Cum știu că timpul de reacție este esențial pentru a trata COVID-19, joi dimineață am mers la UPU Iași. Acolo excepțională organizare, nu intru în detalii, dar știu despre ce vorbesc: fluxuri, durată, implicare, conștientizare a timpului, totul ca la carte.

Am plecat acasă, seara o prietenă, medic la Spitalul de Boli Infecțioase, îmi trimite rezultatul: pozitiv.

Medicul de familie mi-a recomandat medicația necesară, sincer mai țin minte vag de un paracetamol, niște vitamine.

Vineri la prânz eram internat deja la Spitalul de Infecțioase Sfânta Parascheva din Iași, pentru că știam că nu este de joacă.

CSID: Aveați vreo boală cronică sau vreun factor de risc care ar fi putut influența evoluția bolii spre o formă gravă? Obișnuiați să mâncați sănătos, să faceți sport, să luați vitamine preventiv?

Gabriel Toma: Aveam o greutate cam mare, cochetam cu diabetul, dar cu niște pastile era sub control. Nu consum decât alimente de la producători locali pe care îi vizitez personal și știu ce produc, cu ce-și tratează culturile, cum își cresc animalele.

Sport din păcate nu am mai făcut, comoditate, stres, una dintre problemele pe care le-am schimbat decisiv după externare. Vitamine, medicamente nu luam, consideram că nevoia mea de vitamine era satisfăcută din fructele proaspete de sezon și din cele organice din magazine din perioada rece.

Oxigenul nu mai era de ajuns

CSID: Inițial ați fost internat în salon normal, cu alți colegi COVID „de suferință”. Câți pacienți mai erau cu dumneavoastră în salon?

Gabriel Toma: Erau trei paturi. Printre colegi, un bătrân leucemic care era deja acolo, cu toate bolile pământului și care după cinci zile de la mutarea mea în ATI Lețcani a plecat frumos acasă. Plus un tânăr adus la o zi după mine, care aveam senzația că este drogat. Dar nu era, pur și simplu așa se purta el. El la fel, nicio problemă, a plecat pe picioare acasă din salonul COVID-19. Nu răspundea deloc la telefon când îl suna familia, ajunsesem un fel de translator, ai lui mă sunau pe mine și eu le povesteam ce mai este cu el, smulgând și unele onomatopee când și când.

CSID: Ați avut nevoie de oxigen până să ajungeți la ATI? Vă mai amintiți ce analize vi s-au făcut, ce tratament v-a fost administrat?

Gabriel Toma: De cum am ajuns în salonul COVID-19 de la Spitalul de Boli Infecțioase Sfânta Parascheva din Iași, după ce au văzut că saturația se duce spre 90, mi-au pus „elefantul”, masca transparentă verzuie care se aplică peste gură și nas. Pentru că tot scădea saturația, mi-au pus „ochelarii”, acele două tuburi ce se introduc în nări și se petrec pe după urechi, care concentrează mai bine aportul de oxigen. Tot scădea… Mi le-au pus pe amândouă concomitent. Nici așa nu s-a stabilizat.

Atunci decizia a fost mutarea la Lețcani, unde oxigenul era suficient să mă poată ține în viață. Cât despre tratament, vă atașez scrisoarea medicală, redă la detaliu tot ce mi s-a făcut. Tocilizumab, Clexane, insulină etc.


Nota redactorului

  • Diagnostic externare: infecție SARS-CoV-2 formă critică, pneumonie COVID-19, insuficiență respiratorie acută remisă, encefalopatie COVID-19 (forma neuropsihică: delir, halucinații), diabet zaharat tip 2 dezechilibrat, obezitate grad 2, steatoză hepatică, hernie hiatală, dislipidemie, sindrom astenic important
  • Analize și investigații: hemoleucogramă, amilaza, glucoză, sodiu, potasiu, clor, feritină, CRP cantitativ, uree, LDH, TGP, TGO, proteine totale, interleukina 6, VSH, timp de protrombină, INR, bilirubină totală, creatinină, procalcitonină, CT torace, radiografie torace, test ARN SARS-CoV-2
  • Tratamente și proceduri: oxigenoterapie, terapie biologică (Tocilizumab, Remdesivir), terapie anticoagulantă (Clexane), vitaminoterapie (B1, B6, C), arginină, fentanil, benzodiazepine (Diazepam, Anxiar), Haloperidol, algocamin, amoxicilină, ceftriaxonă, dexametazonă, famotidină, pantoprazol, insulinoterapie, IoT (intubație oro-traheală) și VM (ventilație mecanică)

Apoi a început calvarul

CSID: După câte zile ați fost transferat la Unitatea Mobilă ATI Lețcani?

Gabriel Toma: Vineri, pe 13 noiembrie, am ajuns în spitalul de Infecțioase pe picioarele mele, cu o ambulanță imensă gen SMURD, folosită cred la mari urgențe. Sâmbătă, duminică eram în regulă, nu mă simțeam decât puțin obosit, mergeam pe picioarele mele.

Personalul medical era însă alarmat de saturația de oxigen care tot scădea. Eram pe la 88 cu o sursă de oxigen, apoi tot a scăzut și cu două surse de oxigen. Aveam glicemia 375 și nu reușeau medicii sub niciun chip să o țină sub control. Îmi făceau zilnic injecții cu insulină.

La decizia medicului de pe secția unde eram internat, pe 18 noiembrie am fost transferat la Unitatea Mobilă ATI Lețcani.

După câteva ore de parlamentări pe tema mutării, am cedat insistențelor familiei și medicului în care aveam încredere acolo în spital și în secția căruia m-am internat.

Mi-am luat bagajul și am plecat la Lețcani. Tot pe picioarele mele, tot conștient. Mă tot băgau într-un cărucior cu rotile, eu tot refuzam și mergeam singur. Apoi a început calvarul. După ce am ajuns în patul destinat…

CSID: În secția de Terapie Intensivă ați „petrecut” două săptămâni. Pe lângă simptomele fizice care vă chinuiau, cum stăteați cu statusul emoțional, erați optimist în privința evoluției bolii, ați „pornit la drum” cu gândul că totul va fi bine sau erați îngrijorat cu privire la incertitudinea eficienței tratamentului, experiența medicilor în lupta cu boala asta, condițiile din spital?

Gabriel Toma: Sunt un luptător, am un psihic solid, pentru mine nu există situație fără rezolvare în viața de zi cu zi. Educat de mic copil în spiritul sportului, singura mea preocupare a fost să înving boala, să ajung înapoi acasă. Nu am fost îngrijorat în privința tratamentului, a experienței medicilor… într-o mică măsură. Problema mea la ATI a fost lipsa totală de comunicare și de empatie a personalului medical.

Toată recunoștința mea pentru știință, am încredere deplină în ea. Dar când ajungem la factorul uman, avem probleme enorme, structurale. Nu am știut niciodată dacă este zi sau noapte, ce să mai vorbim despre trecerea timpului.

Am delirat zile întregi, filme întregi. Am avut conversații WhatsApp doar în mintea mea. Am construit la detaliu un business, am fost parte dintr-un mare film care implica ceilalți pacienți, concerte muzicale, transferuri într-o clinică privată. Dacă nu le trăiești nu ai cum să le descrii, pentru că nimeni nu poate înțelege prin ce am trecut.

De multe ori lipsa de oxigen și medicația mă duceau în scenarii fantastice. Mutat cu tot cu pat într-o clinică  privată în care erau internați niște bolnavi de COVID-19, iar eu eram cumva furnizor de plasmă pentru ei. Membru într-o trupă de motocicliști, probabil episodul în care eram tatuat, ținut să nu mă pot mișca, a fost unul dintre momentele în care mă zbăteam între viață și moarte într-o resuscitare. Am fost într-un fel de navetă spațială și tot zburam din loc în loc, am fost undeva într-o altă țară. Am asistat la intubarea unui pacient adus, care apoi a murit și făceau exerciții de resuscitare pe el. Halucinații în care ce vedeam, vedeam total distorsionat. Cuplate mereu cu momente de luciditate. Nu le-am uitat nici pe unele, nici pe altele…

CSÎD: Ce vă amintiți din momentele în care erați conștient?

Gabriel Toma: În scurtele mele momente de luciditate, pe care le am și acum în fața ochilor, țin minte cum am fost legat de mâini și de picioare cu niște fașe transformate în niște sfori de cât am tras. Aveam mâinile atât de umflate de mă uitam nătâng la ele și nu înțelegeam ce sunt. Când spun umflat, spun că arătau ca niște franzele…


Nota redactorului

Medicii trebuie să specifice clar motivele imobilizării chiar și atunci când pacientul nu aude sau nu înțelege. Toate deciziile de imobilizare trebuie consemnate în scris. Imobilizarea fizică nu trebuie aplicată ca pedeapsă sau din comoditate.

Criterii de aplicare a imobilizării fizice (Asociația Americană de Psihiatrie):

  • pentru a preveni autovătămarea sau vătămarea altor persoane când au eșuat alte metode de control, mai puțin severe
  • pentru a preveni perturbarea activității din departamentul de urgență și distrugerea aparaturii sau mobilierului
  • pentru a diminua stimularea pacientului
  • la cererea pacientului

Modul de aplicare a imobilizării fizice:

  • Ideal, imobilizarea trebuie asigurată de 5 persoane, uzând cât mai puțină forță.
  • Dacă pacientul este de sex feminin, cel puțin o femeie trebuie să participe la imobilizare.
  • Imobilizarea se face în patru puncte, cu pacientul în poziție culcat sau decubit lateral.
  • Se pot utiliza gulerul cervical și curelele suplimentare peste pelvis și genunchi. Curelele se leagă de așa natură încât să nu afecteze circulația (cca 1 cm între piele și curea).
  • Se ridică ușor capul pacientului pentru a diminua riscul de aspirație.
  • După imobilizare, la fiecare 15 minute trebuie monitorizate perfuzia periferică, mobilitatea, postura și statusul mental. Se evaluează pacientul periodic pentru a aprecia oportunitatea continuării imobilizării.

În fișa pacientului trebuie specificate motivul imobilizării, motivul pentru care nu s-au putut utiliza alte metode mai puțin restrictive, medicația administrată, răspunsul la tratament.


Am avut o perioadă de nedescris și, mai cu seamă, de neînțeles pentru cine nu a trecut prin așa ceva. Acum eram conștient și nu înțelegeam de ce sunt înțepat, de ce mi se pun perfuzii, de ce mi se fac injecții, de ce mi se ia sânge.

Nimeni nu îmi spunea nimic. Eram în perioada în care eram legat de mâini și de picioare, răstignit în pat. Legat cu niște fașe, să ne înțelegem, am cicatrici pe mână și acum care îmi reamintesc de acea perioadă. Nu cu vreun manșon care să împiedice staza…

Din cauza diabetului decompensat aveam o sete teribilă. Urlam ore în șir până efectiv nu mai aveam vlagă – de parcă aveam și multă în starea în care eram – după o gură de apă.

Cel mai mare coșmar al meu era setea… Urlam după apă până îmi pierdeam cunoștința sau nu mai aveam energie să o fac. Îmi dădeau să beau la câteva ceasuri. Când vedeam un costum alb strigam imediat, implorând după apă… Infernal…

La un moment dat mi-au lăsat o sticlă de apă să am de băut. Nu ajungeam cu o mână să țin sticla și cu cealaltă să desfac dopul. Eram ca un copil sărman în fața vitrinei cu prăjituri. Doar că era vorba despre apă, esența vieții.

Salon de Terapie Intensivă unde intra personalul medical doar la câteva ceasuri, fără o supraveghere continuă cum știu că sunt normele. Management execrabil al proceselor și procedurilor. S-au urcat pe pieptul meu cu genunchii să mă imobilizeze.

Nu îmi spunea nimeni ce se întâmplă cu mine. Cu două excepții, o rezidentă tânără, înaltă și o asistentă mignonă. Vorbeau cu mine cum ai vorbi cu un om, îmi explicau. Ceilalți nimic…

Diferența între personalul din Spitalul de Infecțioase și cel de la Lețcani era enormă. La ATI Lețcani, fără nicio exagerare, era ca într-un lagăr.


Nota redactorului

Inaugurat în octombrie 2020, Spitalul Mobil COVID din Lețcani a fost închis după nici 4 luni de funcționare, în ianuarie 2021, din cauza numeroaselor nereguli semnalate de Corpul de control al ministrului Sănătății de la acea vreme, Nelu Tătaru.

În data de 9 octombrie 2021, Spitalul Modular de la Lețcani urma să fie redeschis, o echipă medicală a Ministerului Apărării Naționale (MApN) – formată din 25 de persoane constând în medici, asistenți medicali, brancardieri – preluând managementul unității medicale, pentru a trata pacienți COVID-19. Însă redeschiderea s-a amânat, din nou, au anunțat autoritățile în 12 octombrie, pentru că nu sunt îndeplinite toate condițiile de siguranță.


Este total imoral ca într-o unitate ATI să nu vegheze cineva non-stop pacienții. Mai ales că eram 12 într-un container, nu multe încăperi. O cameră video, ceva, nimic… Stăteam singuri, urlam singuri, muream singuri.

Mereu am avut în mintea mea ideea că trebuie să scap de acolo, să evadez cumva. Am și reușit de două ori, cu tuburile atârnând după mine, aruncând a doua oară cu un transformator într-o ușă, găsindu-i pe cei de gardă „la cioace” acolo, într-un hol, protejați de noi, „covizii”…

Lupta cu aparatele

CSID: Povestiți-ne despre episoadele cu resuscitarea, smulsul tuburilor.

Gabriel Toma: De cum am ajuns la ATI au început problemele. Am decompensat, am avut bradicardie, organismul meu dădea să se închidă, cred că din cauza lipsei de oxigen. M-au resuscitat, m-au intubat și au plecat din salon toți. Inconștient fiind, după opinia unor medici specialiști, nefiind sedat bine când m-au intubat, am tras cu mâna de tub și m-am detubat.

Au venit după ceva vreme, probabil ceasuri, când era timpul pentru medicație. M-au găsit cianotic, în marș forțat spre lumea de dincolo. M-au resuscitat din nou, m-au intubat din nou și, în bunul obicei al secțiilor de Terapie Intensivă, au plecat toți din salon, cu treburi mai importante pentru interesul pacienților desigur…

M-am detubat din nou, personalul medical glumind apoi cu mine că arătam exact ca statuia libertății cu flacăra în mână, ei totuși trecând după câteva ceasuri prin salon iar, probabil pentru medicație, găsindu-mă cianotic, pe calea fără de întoarcere… Ei repetă resuscitarea, eu mă întorc înapoi pe aceste meleaguri.

Văzând că nu au succes cu mine cu intubarea, mi-au pus o mască CPAP și m-au lăsat în plata Domnului. Chestiune pozitivă, spun toți medicii cu care am discutat apoi în timp.

Dată fiind relația mea cu divinitatea, am scos-o la capăt până la urmă, învingând pronosticurile managerului acelui spital, care a găsit de cuviință într-o noapte în care era el de gardă să-mi informeze aparținătorii – straniu cuvânt – că șansele mele de a supraviețui sunt undeva pe la 2,5% și să se pregătească cu cele cuvenite pentru exitul meu.

CSID: Cum au primit membrii familiei această veste? Cum erau de fapt ținuți la curent cu situația dumneavoastră – sunau ei la spital zilnic? Pentru că de vizite la ATI nu cred că se punea problema…

Gabriel Toma: Cum poți primi această veste, fiind sora pacientului, aflând asta de la managerul spitalului aflat de gardă, undeva seara, spre noapte? Sau mama copilului acelui muribund? Cum poți da în acest mod o veste de această natură? Ce îi învață pe oamenii ăștia în facultate și mai ales cine îi învață să fie total lipsiți de empatie și să se considere niște semizei? Ce-i califică pe ei să aibă acest gen de comportament?

Nu dau eu răspunsurile, fiecare este liber să înțeleagă ceea ce spun eu. A fost un trăsnet. Au început să caute de cu noapte popă pentru a face slujbă de dezgropăciune a osemintelor părinților, ca să aibă unde mă îngropa pe mine.

Primeau vești prin diverse căi. În special de la medici din Spitalul de Infecțioase, prieteni de o viață, foști colegi. Au primit, personalul medical – de la managerul spitalului până la asistenți –, multe mesaje, trimise apoi în printscreen către mine, după externare, în care prietenii, rudele, cunoștințele mele se interesau de mine.

Am trăit și un episod neplăcut, care arată că uneori să fii cunoscut nu-i tocmai potrivit. A intrat un costum alb feminin, probabil o asistentă care a început să strige „cine este și Toma ăsta de întreabă atâta lumea de el”.

Eu făcut mic, legat, am reușit să îngân că „eu sunt Toma”. La care costumul se îndreaptă spre mine, strigând: „Ești bine?!? Vor să știe dacă ești bine. Ce faci…” Eu ce să spun… Sunt minunat, sunt mirobolant… De nu aș mai fi fost…

Doar o clipă puneți-vă în situația unei surori care are fratele în această situație. Sau a mamei sau tatălui copilului unui pacient aflat în această situație. Incalificabil!

Moartea și empatia

CSID: Care au fost, în opinia dumneavoastră, plusurile și minusurile echipei medicale care v-a îngrijit, hibele sistemului sanitar pe care le-ați trăit pe propria piele, dar și aspectele pozitive?

Gabriel Toma: Plusurile sunt evidenta pregătire profesională medicală. Mă refer la știință, tratamente, medicamente. Medicii noștri știu meserie. Hibele majore sunt lipsa dotărilor, lipsa organizării, lipsa proceselor, procedurilor medicale. Iar dacă trecem la soft skills, nu știu cum le-aș putea traduce în română, ar fi empatia, comunicarea și coborârea la nivelul uman. Faptul că de priceperea lor depinde viața sau moartea ta ar trebui să-i facă mai empatici, nu să își aroge statutul de semizei.

Să nu fiu înțeles aici greșit, sora mea este medic, mama fetei mele este medic, am nenumărați prieteni în sistemul medical. Oameni adevărați, dar care sunt de multe ori excepția care confirmă regula.

Respect tagma medicală ca idee, de asta nici nu suport derapajele unora și altora. Au meserie extrem de importantă, de asta ar fi bine să o facă la cele mai înalte standarde. Iar asta implică comunicare permanentă în două sensuri și empatie.

Comunicarea și empatia ar trebui să fie un must. Nu să fie o rara avis, lăsată la caracterul și personalitatea fiecărui cadru medical. Să fie parte din procese și proceduri. Răsplătite, dar și penalizate drastic.

CSID: Îmi dau seama că este un episod dureros, dar aș vrea să vă amintiți momentul când apăreau „panourile mobile” în jurul unui pat în secția ATI și sacul negru. Ce sentimente vă încercau când vedeați că un om decedat este luat în acel sac negru, în timp ce dumneavoastră continuați să luptați cu boala? Ați avut momente când ați crezut că veți fi înfrânt sau ați fost întotdeauna optimist că totul se va termina cu bine?

Gabriel Toma: Rețin bine un moment în care apăruseră panourile mobile într-un pat de vizavi și cumva în diagonală stânga față de mine, eu fiind primul pat pe stânga cum intrai în salon. Impropriu spus totuși salon, era un container metalic.

A apărut un costum alb masculin, mai înalt, mai solid, care fredona, fluierând ușurel un cântecel, având sub brațul stâng, cel dinspre mine, un pătrat negru, parcă dat cu talc.

După câteva minute au plecat patru, ținând de mânere, doi de o parte, doi de cealaltă parte a pătratului care devenise un sac ce conținea ceva de forma unui corp omenesc.

Am avut momente în care, spre final, am crezut că nu mai scap de acolo. Dar nu pentru că m-ar fi ucis boala. Altfel, despre optimism nu poți vorbi într-un salon cum a fost cel în care eram eu internat. Un salon de roboți  îmbrăcați în alb, cu doar două persoane care erau conștiente că tratează oameni. Este o luptă pentru supraviețuire, în care instinctele primare primează. Despre optimism la un muribund nu prea poți vorbi.

Dacă ai un psihic puternic, care nu abandonează, ai șanse… Dacă nu ai spiritul necesar, este greu de supraviețuit. Cred cu tărie că empatia și comunicarea ar putea salva multe vieți în ATI-ul COVID.

Până la urmă avem aceleași tratamente ca peste tot în lumea asta, aceleași echipamente medicale. De ce diferă atât de mult procentele mici ale supraviețuitorilor din România intubați față de media lumii? Cred că răspunsul este unul singur și lesne de concluzionat.

Pe mine m-a ținut în viață dorința să îmi revăd copiii. Ăsta a fost țelul meu. Asta a fost unica dorință care m-a determinat să nu cad în genunchi, să nu mă las înfrânt, oricât de multă suferință am îndurat. Gândiți-vă că de trei ori am pășit dincolo…


Cine este Gabriel Toma

Gabriel Toma a jucat baschet de performanță timp de 14 ani. Este un împătimit al cititului și mare cinefil – aspecte care l-au ajutat și în spital, și în perioada recuperării.

Este într-o relație și are doi copii: o fiică de 26 de ani și un fiu de 8 ani.

La bază este inginer, dar profesia în care s-a specializat de-a lungul timpului este cea de vânzări. A lucrat 15 ani în domeniul privat. Înainte să îl ia virusul „în primire”, era director general la o fabrică de ambalaje.

Îi place să ajute oamenii sărmani, a participat la construcția unor case pentru nevoiași, una în Rădăuți, alta în Dâmbovița. A ajutat cu bani persoane în vârstă pentru a-și rezolva diferite probleme de sănătate.

Ultimul proiect caritabil în care a fost implicat înainte să se îmbolnăvească a fost „Operațiunea Peștele în așteptare”. Aducea pește de foarte bună calitate pentru clienți, care mai apoi ajungea la copiii păstoriți de părintele Dan Damaschin din Iași sau la tinerii îngrijiți de Fundația Un coup de main d’Emmaus, organizație care lucrează de aproape 20 de ani cu persoane fără adăpost, implicit persoane aflate în situații precare în orașul Iași.

După ce s-a externat, a trecut „la stat”, după o carieră îndelungată în businessul privat. Este funcționar public, consilier în administrația publică locală.


 

Paula Rotaru
Paula Rotaru
A debutat în presa de sănătate în anul 2011, în redacția Farmacia Ta. Doi ani mai târziu intră în echipa Ce se întâmplă, Doctore?, alături de care este și astăzi. Ține legătura cu medici din toate specialitățile și vă aduce zilnic informații despre diverse afecțiuni, alimentație, ... citește mai mult
Recomandare video
Cârnați la grătar cu legume și porumb copt