Tokyo prin ochii sopranei Irina Iordăchescu

“Japonia? Echilibru, disciplină relaxată, firesc, respect, civilizaţie, sensibilitate, răbdare, energie bună, atenţie faţă de nevoile celuilalt... Aşa ar suna primul meu gând despre Ţara Soarelui Răsare” spune soprana Irina Iordăchescu, invitata CSÎD la rubrica de travel.
30.03.2015

“Japonia? Echilibru, disciplină relaxată, firesc, respect, civilizaţie, sensibilitate, răbdare, energie bună, atenţie faţă de nevoile celuilalt…

Aşa ar suna primul meu gând despre Ţara Soarelui Răsare” spune soprana Irina Iordăchescu, invitata CSÎD la rubrica de travel.

Tokyo a fascinat-o prin echilibrul perfect dintre natura foarte preţuită şi respectată de către locuitorii lui şi clădirile moderne din oţel şi sticlă.

Am ajuns, alături de soţul meu – tenorul Mario Vasiliu – pe 15 ianuarie 2015 în Tokyo. Primele zile au fost destinate exclusiv celor două concerte pentru care ne aflam acolo. Concertul din 21 ianuarie a fost un eveniment foarte important, el având loc la Kioi Concert Hall, una dintre cele mai apreciate scene de concert din Tokyo şi a marcat inaugurarea reprezentanţei Steinway Pianos Japan la Tokyo.

Vremea este extrem de capricioasă în această perioadă, însă oraşul este fascinant. Călătoria noastră a început într-o dimineaţă, la ora 6.00, într-o mică piaţă de peşte. Este uimitor să observi câteva momente din viaţa oamenilor care trăiesc din vânzarea tuturor bogăţiilor marine, de la cele mai ciudate şi colorate ierburi şi alge marine, fructe de mare… până la peşti giganţi.

Multe culori… texturi şi mirosuri, oameni harnici şi grăbiţi ce se ocupau de oamenii răbdători care aşteptau mult timp la coadă, deşi ploua mărunt iar frigul era destul de pronunţat.

Am lăsat această piaţă în urmă şi am ajuns în port, în zona prefecturii Kanagawa pe numele său vechi Edo Bay, o zonă puternic industrială deşi străbătută de parcuri şi multe locuri amenajate pentru plimbări pietonale cât şi blocuri rezidenţiale orientate spre canalul Uraga care face legătura cu Oceanul Pacific.

În mijlocul unui astfel de parc răsare o copie mai mică a statuii Libertăţii din New York pe care americanii au făcut-o cadou oraşului Tokyo. Sunt multe legende legate de marele incendiu (incendiul mânecilor lungi) care a ars aproape în totalitate oraşul Tokyo în anul 1657, pe atunci oraşul fiind numit Edo.

Unii spun că incendiul a pornit din interiorul unei case, alţii că un preot a încercat să dea foc unui kimono blestemat iar alţii dau vina pe o femeie care cu marginea mânecii lungi a kimonoului a atins în fugă o candelă şi căzând, aceasta a împrăştiat focul care a distrus absolut toate casele de lemn şi templele.

Peste 100.000 de oameni au murit atunci. Din această cauză foarte puţine edificii s-au păstrat până azi iar Tokyo de azi este un oraş plin de clădiri moderne, de sticlă, înalte şi mari. Totuşi sunt realizate cu mult talent şi viziune, astfel că se armonizează perfect cu grădinile superbe şi toate celelalte elemente ale naturii pe care le întâlnim acolo.

Râul Sumida este cel care oferă peisaje romantice zonelor amenajate pentru a te putea plimba şi canalelor pe care din când în când plutesc bărcuţe sau ambarcaţiuni puţin mai mari. Am stăruit puţin mai mult timp la templele buddhiste şi shintoiste, extrem de diferite unele de celelalte.

Unul dintre templele shinto pe care l-am văzut a fost Meiji Shrine dedicat Împăratului Meiji şi soţiei sale Shoken în 1920. Situat lângă parcul Yoyogi, alături de propria sa pădure deasă, creată de mâna omului în totalitate, alcătuieşte o zonă verde de o frumuseţe copleşitoare. Prima poartă (poarta torii) a templului ne-a purificat energetic trecând pe sub ea şi încet, încet zgomotul oraşului s-a pierdut în spatele copacilor din ce în ce mai înalţi (aproximativ 100.000 de copaci donaţi din toate zonele Japoniei şi plantaţi de către cei care au pus bazele acestui templu).

Japonia culinară

Alimentaţia lor se bazează 70% pe toate bogăţiile mării, de la algele nenumărate şi fructele de mare până la peşti şi alte creaturi marine la care noi putem doar visa. Mănâncă multe legume şi fructe iar ceaiurile lor, indiferent unde şi sub ce formă le găseşti, nu conţin zahăr absolut deloc.

Organizatorii concertelor ne-au oferit mai făcut o surpriză: o masă japoneză tradiţională unde am mâncat inclusiv Fugu, acel peşte care conţine o otravă letală şi nu este pregătit decât de către cei care au licenţă pentru asta. Am aflat după ce l-am mâncat la câteva minute, când i-am rugat să îmi spună în detaliu ce aveam în farfurii.

Mai bine că mi-au spus după, altfel cred că m-aş fi aflat într-o reală dificultate: să-i ofensez refuzând un fel de mâncare atât de apreciat şi scump sau să risc să mănânc un peşte considerat letal. Mă uităm îngrozită la soţul meu, dar el zâmbea liniştit şi savura momentul. Cred că nu a fost atent la explicaţiile gazdei 🙂

Urmărește CSID.ro pe Google News
Sahara – între apus şi răsărit
Sahara – între apus şi răsărit
Recomandare video
Raed Arafat, despre moarte: „Sper să vină cât mai târziu”