Sindromul lui Calimero sau mentalitatea de victimă perpetuă şi nedreptăţită

Sindromul Calimero se referă la toţi cei care se plâng mereu că nu sunt înţeleşi, se simt nedreptăţiţi şi neajutoraţi.
01.02.2020 |
Sindromul lui Calimero sau mentalitatea de victimă perpetuă şi nedreptăţită

Saverio Tomasella, psihanalist, a vorbit pentru prima dată despre acest sindrom în „Le syndrome de Calimero” (Editura Albin Michel, 2017), plecând de la un serial de desene animate din anii 70.

În acest serial, Calimero este cel de-al 17-lea pui al unei doamne găini ce îl marginalizează pentru că are penele negre, spre deosebire de fraţii lui gălbiori. Calimero se plânge mereu, spunând că „toţi se comportă aşa cu mine pentru că sunt mic şi negru”.

Sindromul Calimero se referă la toţi cei care se plâng mereu că nu sunt înţeleşi, se simt nedreptăţiţi şi neajutoraţi, considerându-se în permanenţă victimele unor nedreptăţi. În psihanaliză, acest sindrom se mai numeşte „sindromul persecuţiei”.

Cauzele sindromului persecuţiei

De unde vine acest mod de a trăi viaţa? Cum ia naştere această formă de victimizare permanentă? Ei bine, situaţiile ce pot declanşa acest sindrom pot fi multe, putând aminti în acest sens de:

  • familia de provenienţă cu probleme de genul: scandaluri, bătăi, certuri, şantaj emoţional, probleme financiare grave, înşelat, divorţ
  • traume grave produse în copilărie sau adolescenţă de partenerii de joacă, colegi, prin bătăi sau şantaj
  • un viol sau o tâlhărie

Cum se comportă persoanele care suferă de sindromul persecuţiei

Saverio îi împarte în trei categorii: pesimiştii, nihilistii şi cei care teatralizează. Pesimiştii nu văd decât ceea ce nu primesc, pe când nihiliştii nu vor sub nicio formă ca lucrurile să meargă, iar cei care teatralizează vor prin acest mod să atragă în permanenţă atenţia celor din jur, considerând că doar aşa pot ţine sub control situaţiei.

O mare problemă a celui ce suferă de acest sindrom o constituie aceea că se consideră cumva în afara jocului, neputând să îşi verbalizeze nemulţumirile, pentru că nimănui nu îi pasă de el.

Astfel, putem remarca la acestea persoane o lipsă de încredere în sine, având nevoie în permanenţă de cineva care să îi asculte, să remarce cât de mult suferă ele. În fond, aceste persoane nu cer ceva ieşit din comun, ci doar atenţie, afecţiune, sprijin, înţelegere, tocmai pentru că în copilărie sau mai târziu în viaţă au avut o traumă care le-a zdruncinat stima de sine.

Doar că, fără să îşi dea seama, tocmai pentru că suferă de acest sindrom, cer toate cele descrise mai sus în exces, denotând astfel o personalitate dependentă ce consideră că de una singură nu se poate descurca.

Cum putem ajuta o persoană care suferă de acest sindrom?

O formulă magică nu există. Depinde de fiecare persoană în parte: de natura traumei, de gradul de educaţie, cultură, rol social, familie, vârstă etc. La modul general, soluţiile pot fi: psihoterapia, exerciţiile de yoga, sportul, hipnoterapia, activităţile artistice, construirea unei familii sănătoase, o carieră de succes.

În fond, psihoterapia urmăreşte să ajute individul să îşi evidenţieze calităţile ce îi pot reda stima de sine prin propriile realizări. Astfel, individul îşi poate depăşi sindromul prin a se redescoperi sub forma unui manager de succes sau a unui partener de cuplu ce se simte iubit şi apreciat.

Autor: Psiholog Constantin Cornea

Cel mai nou articol Video: