Ruşinea: ce este, cum o tratăm şi ce consecinţe apar la nivel psihologic

Cartea „Ruşinea la copii” oferă o analiză profundă despre ruşine, mai ales la nivel psihologic şi comportamental.
25.03.2020 |
Ruşinea: ce este, cum o tratăm şi ce consecinţe apar la nivel psihologic
Ruşinea: ce este, cum o tratăm şi ce consecinţe apar la nivel psihologic

Pentru experienţa umană, ruşinea este la fel de obişnuită precum anxietatea sau suferinţa, dar este mult mai dificil de identificat din cauza urzelii complexe de trăiri, răspunsuri corporale şi mecanisme de adaptare care o ascund. Astfel ea poate deveni o emoţie greşit înţeleasă, iar impactul ei este rar conştientizat”, spune psihoterapeuta Betsy de Thierry, autoarea uneia dintre cele mai utile cărţi pentru adulţii preocupaţi de dezvoltarea emoţională a copiilor, fie că se află în rolul de părinţi, educatori sau terapeuţi.

Cartea „Ruşinea la copii” oferă o analiză profundă, scrisă pe înţelesul tuturor, despre una dintre cele mai distructive trăiri, atât la nivel somatic, cât mai ales la nivel psihologic şi comportamental, pe termen lung. Pentru că, precizează autoarea, ruşinea poate să afecteze imaginea de sine a unei persoane „mai mult decât orice altă emoţie, lăsând omul cu convingerea că este profund deficitar, inferior, fără valoare, izolat şi neiubit”. În plus, ea duce şi la un paradox: ruşinea de a fi ruşinat.

O altă consecinţă negativă este aceea că cei mai mulţi dintre oameni nu vor să se gândească la ceea ce trăiesc atunci când se simt ruşinaţi. Deşi conştientizarea şi acceptarea sentimentului şi realităţii de a fi vulnerabili vor aduce, în ciuda disconfortului emoţional punctual, un rezultat pozitiv şi vindecător: diminuarea puterii paralizante pe care această emoţie negativă o are asupra noastră.

Ruşinea: ce este şi cum o trăim?

Ruşinea este o emoţie primitivă, instinctuală, extraordinar de puternică şi poate fi acompaniată de o trăire corporală copleşitoare.

„Trăim experienţa ruşinii ca pe un semnal de alarmă care ne indică un pericol prezent. Poate fi vorba despre respingere, frică, vulnerabilitatea expunerii şi abandon”, explică de Thierry şi aşa apar credinţele fundamental negative despre propria persoană, „cogniţii dezadaptative ca atunci când ne spunem , , , ”.

Cum se simte ruşinea la nivel corporal şi care este fiziologia ei?

Ruşinea este, mai mult decât altă emoţie, legată în mod direct de răspunsul la stres. Poate debuta cu o stare bruscă de panică, frică sau şoc care poate duce la reacţii precum înroşirea tegumentelor, stare de leşin, rău, palpitaţii, transpiraţie abundentă, umezirea extremităţilor, ameţeală, constricţia cutiei toracice, respiraţia superficială, nevoia stringentă de a urina, etc.

Aceste manifestări reprezintă un răspuns activat involuntar de creierul nostru, care percepe trăirea ca pe o ameninţare, în faţa căreia trebuie să luptăm sau să fugim pentru a ne apăra. Fiziologic, se produce o dezechilibrare a balanţei dintre hormonii stării de bine (endorfine şi dopamină) şi cei ai stresului (cortizol şi noradrenalină), cei din urmă preluând „acţiunea” noastră de adaptare. Dacă această ameninţare devine continuă, pe fondul sentimentului de insecuritate, creierul poate rămâne blocat într-o zonă în care nu mai gândim, analizăm şi evaluăm corect situaţiile prin care trecem şi tonalitatea afectivă a relaţiilor pe care le avem cu ceilalţi şi cu noi înşine.

„Când un om nu poate reflecta cu usurinţă, el nu poate să îşi dezvolte conştiinţa de sine, un determinant esenţial al dezvotării unei identităţi sănătoase.”

Ruşinea: consecinţe la nivel psihologic

Astfel, ruşinea aduce o stare acută de conştientizare a propriei persoane, dar nu într-un mod pozitiv, pentru că activează frici inconştiente. Mai mult, ruşinea naşte frică, ne striveşte torelanţa pentru vulnerabilitate, omoară implicarea, inovarea, creativitatea productivitatea şi încrederea în noi.

Tocmai de aceea, Betsy de Thierry pune accent pe importanţa dezvoltării timpurii şi explică în ce mod reacţiile părinţilor la comportamentele copiilor, în situaţii tensionate, sunt definitorii pentru cei mici, la nivel profund.

„Cu cât mai speriat, mai umilit, mai lipsit de protecţie şi de apărare se simte un copil, cu atât mai adânc va trebui să împingă în inconştient trăirile îngrozitoare şi de nesuportat cu care se confruntă. Cu cât refularea afectelor negative este mai adâncă, că atât mai greu va fi pentru copii să reflecteze sau să dea sens experienţelor lor, iar ele vor fi cu atât mai otrăvitoare pentru psihicul lor în formare”.