Frica, tristeţea, furia: ce au în comun şi cum le facem faţă?

În cartea ”Cum să faci faţă persoanelor explozive emoţional”, psihoterapeutul vorbeşte despre cum să facem faţă pas cu pas emoţiilor.
Frica, tristeţea, furia: ce au în comun şi cum le facem faţă?
FOTO: profimediaimages.ro / Frica, tristeţea, furia: ce au în comun şi cum le facem faţă?

Exploziile emoţionale au o aparenţă înfricoşătoare, fiind dificil de înţeles. Sunt atât de întâlnite încât fie ni se pot întâmpla nouă înşine, fie suntem nevoiţi să le facem faţă în relaţiile cu ceilalţi. Din acest motiv, psihologul clinician şi psihoterapeutul Albert îşi ghidează pas cu pas cititorii cărţii ”Cum să faci faţă persoanelor explozive emoţional” pe drumul spinos al descifrării acelor aspecte „zgomotoase” din comunicarea cu ceilalţi sau cu noi înşine, explicând ce sunt exploziile emoţionale, de ce ne creează sentimente instinctive de teamă şi de retragere emoţională sau ne lasă vulnerabili, cu multe îndoileli şi cu o încredere în sine din ce în ce mai diminuată atunci când ne simţim copleşiţi de amploarea lor interioară.

Pentru a avea mai mult control asupra acestor tulburări care pot proveni din tristeţe, furie sau frică trebuie să înţelegem mecanismul care le declanşează în diferite contexte.

Frica, tristeţea, furia: ce au în comun?

Dacă ne-am gândi la modul în care se manifestă, nu am găsi un punct comun între cele trei emoţii. Totuşi, explică Bernstein, esenţa este aceeaşi, indiferent de tipul de emoţie care declanşează criza – nevoia de protecţie în faţa unui pericol. Şi acel program străvechi de supravieţuire care i-a făcut pe strămoşii noştri „să trăiască suficient de mult încât să devină strămoşii noştri”: luptă sau fugi în faţa unui pericol concret, un animal de pradă, de exemplu, care îţi ameninţă viaţa. Şi pentru că acest mecanism s-a dovedit foarte eficient, îl purtăm în continuare cu noi, chiar şi în faţa unor pericole imaginate, care nu vor exista niciodată altundeva decât în mintea noastră.

Un exemplu oferit de autor, în cazul fricii este cel al unei persoane care trăieşte un atac de panică într-un mall. Jane se panichează pentru că sistemul ei de luptă sau fugă nu funcţionează corect. Corpul ei îi dă acel puseu de adrenalină care o anunţă de un pericol şi, cum creierul nu-l identifică în mediul înconjurător, priveşte înăuntru către semnele fizice de excitare, către respiraţia sacadată, muşchii încordaţi, pulsul accelerat şi către sentimentul că viaţa ei este în pericol, crezând că ele sunt cauza fricii, mai degrabă decât rezultatul ei. Jane se convinge în prima fază că are un atac de cord, ceea ce în vremurile noastre este mult mai periculos decât ameninţarea tigrilor. Iar astfel de atacuri vor fi recurente.

Dacă în cazul fricii o criză de anxietate sau un atac de panică par răspunsuri fireşti în faţa unui pericol, ce se întâmplă în cazul tristeţii?

Un nou exemplu din cazuistica autorului explică patternul: Rachel a făcut o greşeală la muncă şi a fost criticată de managerul ei. Reacţia ei la această critică a fost aceea a unei explozii emoţionale puternice în faţa altei colege, căreia i-a spus plângând că „este o persoană îngrozitoare, care niciodată nu face nimic cum trebuie” şi lumea ei pare că se dărâmă. În cazul anxietăţii, puseul de adrenalină pregăteşte corpul să fugă. Cei care explodează de tristeţe, spune Bernstein, văd bătălia pierdută, îngheaţă şi încep să strige în semn de predare. Le cer celor din jur să le redea ceea ce au pierdut: capacitatea de a-şi controla propriile gânduri, în special pe cele negative.

„În cazul lui Rachel sentimentul de pierdere se poate referi la cea a reputaţiei şi, deşi acest aspect ar fi devastator pentru oricine, pentru ea este catastrofal pentru că mintea ei transformă un obstacol mic într-un semn că va pierde toate lucrurile pe care le apreciază. Ea nu mai răspunde la ceea s-a întâmplat, ci, ca şi în cazul lui Jane, la ceea ce s-ar putea întâmpla.”

Şi în ceea ce o priveşte pe Rachel, procesul de scanare devine pericolul în sine. Creierul îi dă o doză de adrenalină în faţa pericolului, a criticii, pentru a se proteja şi, deşi evenimentul a trecut, consecinţele nu sunt atât de grave, hormonii de stres o fac să evalueze pericolul interior ca fiind catastrofic. Astfel, o mică greşeală devine cauza pierderii locului de muncă, ea va rămâne fără adăpost, murind de foame în zăpadă. Şi asta pentru că un lucru e cert: creiere noastre nu fac diferenţa între realitate şi fantezie, iar atunci când îngrijorarea se transformă în ruminare, un proces continuu de creare a celor mai negative scenarii, acestea par mai reale decât realitatea. Şi accentuează panica.

Acelaşi proces stă şi la baza unei explozii de furie. Deşi acestea par bruşte, ele sunt o expansiune rapidă a aceluiaşi ciclu de ruminare şi „escaladare a activării fiziologice care cauzează izbucnirile de frică sau panică”. Ca în cazul unui alt client, Brandon, care, în faţa unei penalizări pe o factură îşi pierde cumpătul şi reacţionează compet disproporţionat. Din nou adrenalina îl face să se apere în faţa a ceea ce el consideră că e un pericol, iar furia se transpune în lupta purtată de un erou care îşi apără principiile, şi nu a unui datornic care trebuie să suporte anumite consecinţe.

În concluzie, precizează Bernstein, cei care explodează de furie doresc să lupte, cei care se confruntă cu anxietatea sau cu un atac de panică vor să fugă, iar cei care explodează de tristeţe suferă o pierdere. În toate aceste cazuri, exploziile reprezintă o cerere inconştientă către altcineva pentru a face ceva ca ei să se simtă mai bine.