Divorţul, un rău necesar

Divorţul ocupă locul al doilea într-un top al celor mai solicitante evenimente de viaţă, prin multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situaţie. Este o clasificare mai mult cu rol informativ asupra nivelului de stres expectat în general, pentru că fiecare individ se raportează într-un mod unic la faptele de viaţă grupate în jurul cuvântului divorţ, în funcţie de sistemul propriu de credinţe şi valori, de motivaţiile care-l determină să acţioneze sau să reacţioneze, de nivelul de înţelegere şi conştientizare a propriei persoane.
Divorţul, un rău necesar

Implicaţiile psihologice ale divorţului

Divorţul ocupă locul al doilea într-un top al celor mai solicitante evenimente de viaţă, prin multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situaţie.

Este o clasificare mai mult cu rol informativ asupra nivelului de stres expectat în general, pentru că fiecare individ se raportează într-un mod unic la faptele de viaţă grupate în jurul cuvântului divorţ, în funcţie de sistemul propriu de credinţe şi valori, de motivaţiile care-l determină să acţioneze sau să reacţioneze, de nivelul de înţelegere şi conştientizare a propriei persoane.

Atitudinile faţă de divorţ şi divorţaţi sunt ambivalente şi mult impregnate de judecăţile sociale considerate universal valabile. O persoană care a divorţat aude adesea afirmaţii precum „Îmi pare rău” sau este întrebată „Ce s-a întâmplat, ce nu a mers?”, ori este chiar suspectată de inabilitatea de a întemeia o familie.

Se simte în spatele acestor comportamente un amestec difuz de sentimente contradictorii care îşi au rădăcinile atât în propriile experienţe personale (părinţi care au divorţat sau care ar fi trebuit să o facă, problemele din propria căsnicie), cât şi în „învăţăturile” socio-culturale preluate şi stabilite ca adevăruri fixe, de necontestat, a căror încălcare ar atrage după sine consecinţe dramatice („căsnicia este grea şi trebuie dusă până la capăt, ca pe o îndatorire fundamentală a fiinţei umane”, „divorţul este un păcat”, „cei care divorţează sunt oameni slabi care cedează în faţa greutăţilor vieţii şi fug de responsabilităţi” etc).

Cu toate schimbările pe care le trăieşte societatea actuală, divorţul rămâne un fapt inedit, privit ca o ruptură nefirească, ceea ce îngreunează mult sarcina persoanei care îl trăieşte. Nu este surprinzător faptul că în acest context apar şi comportamente reactive faţă de constrângerile şi presiunile sociale, şi multe căsnicii sunt încheiate în mare grabă, ca o revoltă pe care persoana o simte faţă de normele sociale şi expectanţele celor din jur de a se conforma acestora şi de a-şi anula propria individualitate.

Divorţul oglindeşte căsătoria, în sensul în care sunt reluate, reevaluate, reconsiderate motivele care au stat la baza deciziei de căsătorie şi raportate din nou sau poate pentru prima dată la propria persoană. Se constată adesea că motivaţiile nu au fost trecute prin filtrul personal profund, ci mai degrabă au fost preluate pe nedigerate din mediul social înconjurător, ori că nu mai corespund cu ceea ce este persoana în prezent.

Întemeierea unei familii prin căsătorie este un obiectiv văzut ca fiind calea sigură spre împlinire, fericire, stabilitate, evoluţie, creştere personală, profesională, financiară, integrare, creştere şi validare socială şi morală.
Un fel de inversare a parcursului firesc al lucrurilor: te căsătoreşti ca să devii om şi să intri în rândul lumii, pe când lucrurile stau exact invers, devii om, în sensul în care te cunoşti şi îţi asumi responsabilitatea pentru propria creştere şi abia apoi urmează decizia drumului de parcurs împreună.

Durata de viaţă a unei relaţii între doi oameni nu poate fi prestabilită şi fixată prin ancore legale şi religioase. Relaţia se stabileşte între două suflete, două minţi, două inimi şi se creează un destin comun, care îşi exprimă sensul prin dragoste, creştere, fericire, libertate, învăţare, schimbare.

Angajamentul de a fi împreună izvorăşte firesc din fericirea de a fi împreună şi nu are nevoie de limite exterioare în acest sens. Însă adesea aceste limite exterioare devin singurul sens dovedit prin existenţa unui certificat de căsătorie şi a unui trecut care nu mai există, în detrimentul unui prezent care se cere a fi văzut, acceptat şi trăit aşa cum se conturează din interior spre exterior.

Când prezentul aduce ideea divorţului în prim-plan nu este un fapt de ignorat. Dacă a venit o dată, cu siguranţă se va întoarce. Nu înseamnă că trebuie pusă în practică, ci este necesar să fie analizat contextul individual şi cel relaţional în care această posibilitate a prins viaţă. Orice căsnicie are astfel de momente şi trecerea lor sub tăcere nu este o soluţie bună pe termen lung, deşi este cea mai folosită.

Impasul se cere a fi recunoscut şi discutat şi întrucât problema a apărut într-un sistem format din două persoane, căile de rezolvare sunt atât proprii, cât şi comune, însă nu separate, ci interconectate. De exemplu, o persoană se poate simţi neînţeleasă de partenerul său, neacceptată aşa cum este sau îşi doreşte să fie, şi se gândeşte că poate nu se mai potrivesc.

Problema este atât la nivel individual, cât şi interpersonal. La nivel individual, persoana în cauză are nevoie să ştie nu doar ce nu mai doreşte să trăiască, ci şi ce anume doreşte să simtă, să facă, să gândească. Trebuie să-şi cunoască propriile limitări interioare, înainte de a atribui celuilalt sau căsniciei această responsabilitate. La nivel interpersonal, odată cunoscute şi conştientizate aceste aspecte, este necesar să fie făcute celuilalt, pentru a-i oferi acestuia posibilitatea de a le verifica compatibilitatea în propriul său sistem de credinţe şi comportamente.

Este punctul de plecare pentru discuţii, negocieri, tatonări, stabilirea unor noi direcţii, redefinirea limitelor. Demersul poate fi urmat de o nouă etapă în căsnicie, sau de accentuarea impasului şi a trăirilor negative asociate acestuia.
 

Pagina 1 din 2