Primele mari dezamăgiri? Ce-ar fi să te gândeşti la şcoală?

Cei mai mulţi copii experimentează primele dezamăgiri adevărate la şcoală. Un coleg, considerat prieten, începe să prefere altă companie, un profesor îl umileşte în faţa clasei, câteva note mici îl demoralizează la maximum. E o etapă normală a dezvoltării celui mic.
Primele mari dezamăgiri? Ce-ar fi să te gândeşti la şcoală?

Cei mai mulţi copii experimentează primele dezamăgiri adevărate la şcoală. Un coleg, considerat prieten, începe să prefere altă companie, un profesor îl umileşte în faţa clasei, câteva note mici îl demoralizează la maximum. E o etapă normală a dezvoltării celui mic.

Aveţi copiii la şcoală sau abia acum vă pregătiţi pentru această etapă? Amintiţi-vă de clasele primare prin care aţi trecut. De învăţătoare şi de bătaia la palmă extrem de utilizată acum 20-30 de ani. Vă amintiţi acum primele dezamăgiri?

Copilul pe care-l aveţi la şcoală s-ar putea să treacă prin aceleaşi experienţe, chiar dacă nu vă povesteşte. Ideal ar fi însă să vorbiţi despre orice şi în special despre cum priveşte cel mic lucrurile pe care le percepe negativ.

Dacă-l vedeţi într-o perioadă închis în sine, revoltat de-a dreptul, dar fără să vrea să se exprime în faţa celor mari sau stând ore în şir la telefon cu un coleg de clasă, nu ezitaţi să-i fiţi alături. Rareori se va întâmpla ca micul elev să vă povestească o mare dezamăgire de la şcoală pe care, cel mai probabil, o priveşte drept o situaţie jenantă. Aşadar, nu veţi primi nici un răspuns la întrebarea: “Ce-ai păţit, mamă?”. Şi s-ar putea să-şi îndrepte o parte din revoltă spre părinte.

Dacă observaţi acest tip de comportament, conduita potrivită este să-l scoateţi din mediul familial – de exemplu, pentru o prăjitură sau o pizza, chiar dacă în mod normal încercaţi să-i limitaţi comportamentele alimentare nesănătoase. E prima dovadă de încredere că e un copil mare, care poate să aleagă singur. În timpul petrecut împreună, povestiţi-i despre situaţiile în care aţi fost puşi la rândul vostru în şcoală.

Spuneţi-i şi revoltaţi-vă de comportamentele profesorilor “de pe vremea lui Ceauşescu”. Povestiţi-i că profesorii băteau copiii, că îi umileau de faţă cu alţi copii, că aveau acţiuni considerate nedrepte de cei mai mulţi micuţi. Dintr-o povestire generală, treceţi la propriile dezamăgiri, fiţi personajul principal în poveste.

Îi spuneţi şi contextul pe care l-aţi trăit, şi ce făceau ceilalţi elevi, şi ce făcea profesorul, dar şi ce vă trecea prin cap. Inclusiv planurile de răzbunare. Faceţi o echipă cu cel mic şi vă răzbunaţi împreună pe o situaţie trăită în trecut – poate fi şi una ipotetică.

Cum îi redaţi încrederea în sine?
În acest moment, copilul nu trăieşte singur propria dezamăgire, are pe cineva complice, care îi stă alături, nu-l judecă şi nu-l pedepseşte. E momentul să înceapă să vorbească despre propriile lui dezamăgiri. E momentul ca părintele să afle, la modul real, ce i se întâmplă la şcoală. Este, de asemenea, momentul să nu-l lăudaţi pentru atitudinea pe care o are, să nu-l pedepsiţi, ci doar să-l ascultaţi.

Devine atfel un moment-cheie al construirii încrederii între părinte şi copil. Simplul fapt că îl ascultaţi îi va da încredere în propriile forţe şi îl va ajuta în viitor să treacă mai uşor peste dificultăţi. E greşit să-i spuneţi că l-aţi bate pe profesor sau pe colegul care i-a făcut rău, doar ca să-i arătaţi că-i sunteţi alături. Nu aşteaptă în realitate un partener de luptă, ci unul de discuţii.

E greşit şi să-i comentaţi atitudinea pe care a avut-o apropo de situaţia trăită, pentru că îl faceţi să se închidă în sine. Pe lângă faptul că vă constituiţi drept un bun ascultător, e util să-i sugeraţi să găsească singur soluţii reale la situaţiile trăite. Pe tot parcursul vieţii, orice persoană trebuie doar să găsească soluţii. Dezamăgirile oricum apar des, mai ales în perioadele de creştere când cei mai mulţi copii şi adolescenţi au speranţe şi pretenţii de la ceilalţi oameni.

Este modalitatea corectă de a le spune că există mereu situaţii delicate, care însă se rezolvă pe cont propriu. Este, de asemenea, modalitatea ideală de a le spune că există speranţă. Acelaşi lucru e valabil şi când adolescentul simte prima dragoste.

Cu siguranţă va fi o dezamăgire reală. Şi în acest moment, nu vă jenaţi să vă povestiţi propriile întâmplări, în care puteţi să nu fiţi câştigător. Construiţi încă un nivel corect al relaţiilor dintre voi, iar adolescentul simte că are pe cineva alături care a fost la fel de naiv.
 

  • Singura reacţie benefică pentru copil şi adolescent este să-l ascultaţi dacă vrea să vorbească, fără să-l judecaţi.
  • Dacă simţiţi că îi este jenă să se confeseze, povestiţi-i amănunte, chiar picante, din viaţa voastră, din perioada în care eraţi de vârsta copilului.
  • Când cel mic începe să povestească la rândul lui, priviţi lucrurile realist şi încercaţi împreună să vedeţi de unde provine dezamăgirea.
  • Nu îi fiţi un partener de luptă, ci unul de discuţie.
  • Descoperiţi împreună lecţii de viaţă, descoperiţi soluţii, în loc să blamaţi persoanele care i-au făcut, într-un anumit fel, rău celui mic.
  • Faceţi aceste exerciţii cât mai des, pentru că astfel îl pregătiţi pentru viaţa reală.
  • E un motiv excelent să-i spuneţi să-şi asculte instinctele, dar şi cum să controleze o situaţie stresantă. Povestiţi-i că fiecare din voi, la serviciu, trăiţi zilnic situaţii stresante.

    Citeşte şi: Homeschooling- o opţiune educativă mai bună ?
     

Andreea Groza
Andreea Groza

Mă întâlnesc în fiecare zi cu doctori. Pentru cei mai mulţi pământeni, care nu sunt ipohondri, probabil, acest comportament pare ciudat.
Dar socializăm în cadrul unor interviuri în care noi, echipa, încercăm să aflăm poveşti scurte şi concise despre cum putem să funcţionăm ... citește mai mult

Cel mai nou articol Video:
Ce este atașamentul și cum îți influențează viața