Otilia Mantelers: sfaturi pentru părinţii copiilor cu dizabilităţi

A fi părinte este o provocare, pentru că aşa cum se glumeşte pe la colţuri copiii vin fără manual de utilizare şi, da, sunt multe momente în care nu ştii, ca părinte, cum să reacţionezi, ce decizii să iei, ce e mai bine pentru copilul tău, care sunt priorităţile. A fi părintele unui copil cu nevoi special este un challenge extraordinar pentru că, pe lângă cele enumerate mai sus, se mai adaugă şi alte provocări. Copiii cu dizabilităţi au nevoie de mai multă înţelegere, dar şi de mai multă disciplină, au nevoie de un echilibru între programul educativ şi cu cel de recuperare – lucru greu de obţinut. Părinţii trebuie să se lupte cu limitările, frustrările, crizele de furie ale copilului care nu poate face ce face un copil tipic: e posibil să nu poată merge sau vorbi, să se frustreze enorm din cauza acestor limitări, să nu fie acceptaţi în colectivitate, să nu aibă prieteni, să fie respinşi. Şi, da, este un consum uriaş şi emoţional, dar şi de resurse de timp şi bani.
Otilia Mantelers: sfaturi pentru părinţii copiilor cu dizabilităţi

A fi părinte este o provocare, pentru că aşa cum se glumeşte pe la colţuri copiii vin fără manual de utilizare şi, da, sunt multe momente în care nu ştii, ca părinte, cum să reacţionezi, ce decizii să iei, ce e mai bine pentru copilul tău, care sunt priorităţile. A fi părintele unui copil cu nevoi special este un challenge extraordinar pentru că, pe lângă cele enumerate mai sus, se mai adaugă şi alte provocări. Copiii cu dizabilităţi au nevoie de mai multă înţelegere, dar şi de mai multă disciplină,  au nevoie de un echilibru între programul educativ şi cu cel de recuperare – lucru greu de obţinut. Părinţii trebuie să se lupte cu limitările, frustrările, crizele de furie ale copilului care nu poate face ce face un copil tipic: e posibil să nu poată merge sau vorbi, să se frustreze enorm din cauza acestor limitări, să nu fie acceptaţi în colectivitate, să nu aibă prieteni, să fie respinşi. Şi, da, este un consum uriaş şi emoţional, dar şi de resurse de timp şi bani.

Mai mult decât atât, un părinte al unui copil cu dizabilităţi  trebuie să fie puternic pentru copilul lui, să fie echilibrat şi să ştie să îşi adune rapid sufletul făcut bucăţele la auzul unui diagnostic sau în faţa unui refuz al societăţii. Trebuie să aibă speranţă că, totuşi, copilul lui se va putea integra într-o zi. Şi, credeţi-mă pe cuvânt de mama singură cu copil cu dizabilităţi, că e al naibii de greu.
Însă mai sunt picături de speranţă. Asociaţiile umanitare Marta Maria şi Sfântul Ştefan s-au gândit să creeze un grup de sprijin pentru părinţii copiilor cu dizabilităţi şi au făcut mai multe întâlniri ( următoarele vor fi pe 31 martie şi pe 14 aprilie) cu Otilia Mantelers, instructor de parenting care promovează puterea terapeutică a jocului, concept bazat pe tehnica Playful Parenting, aprofundată cu specialistul Lawrence J. Cohen. Este susţinătoarea şi promotoarea metodei Parenting by Connection, cu care s-a familiarizat în cadrul unui program intens de formare, iniţiat de organizaţia Hand în Hand Parenting din SUA. Otilia va absolvi anul acesta studiile de psihologie la Open University, Marea Britanie. Organizează de câţiva ani cursuri pentru relaţiile în familie şi în cuplu şi conferinţe cu invitaţi internaţionali, iar în 2017, Otilia Mantelers a lansat cartea „Secretul monstrului”, prin care îi ajută pe copii să facă faţă emoţiilor puternice, iar pe părinţi să fie mai jucăuşi şi mai empatici. Am stat de vorbă cu Otilia despre provocările prin care trec părinţii copiilor speciali, dar şi ce soluţii ar putea fi la îndemână.


Ce se întâmplă doctore: Otilia, ştiu că eşti promotoarea metodei Parenting by Connection şi a tehnicii Playful Parenting care susţine puterea terapeutică a jocului. Cât de important este jocul în educaţia copiilor noştri?


Otilia Mantelers: Chiar dacă implică şi multă poveste, jocul este al treilea limbaj non-verbal de comunicare al copiilor, după privire şi îmbrăţişări, mângâieri. Oamenii comunică în principal prin limbaj non-verbal, iar copiii cu atât mai mult. Ori de câte ori ne apropiem de copiii noştri prin joc, le arătăm cât de importanţi sunt pentru noi, cât ne bucurăm de ei, iar ei trăiesc sentimental că sunt copii buni. Jocul le permite copiilor să înţeleagă lumea, spre exemplu atunci când se joacă de-a mama şi de-a tata. Să se vindece de durerile emoţionale, atunci când se joacă de-a doctoral, iar ei joacă rolul de putere.

Văzut ca interacţiune socială pozitivă, jocul stimulează producţia oxitocinei, un hormon care ne dă o stare de bine, reduce nivelul stresului şi duce la dezvoltarea optimă a creierului. Jocul alături de părinţi activează regiunea creierului care îi ajută pe copii să îşi controleze impulsurile agresive, iar râsul din toată inima reduce nivelul anxietăţii. Jocul cu părintele este cel mai important, fiindcă aduce o stare de bine în toată familia. Folosit ca terapie, jocul reconfigurează creierul, ajutîndu-i pe copii să se vindece în urma unor întâmplări traumatice şi dureroase.

C.S.Î.D.: Dar în interacţiunea cu copii cu nevoi speciale? Are jocul un rol terapeutic?

O.M.: Copiii cu nevoi speciale au nevoie de două tipuri de joc terapeutic. Este vorba, pe de o parte, de un tip de joc care îi ajută să îşi dezvolte aptitudini motrice, verbale, sociale şi intelectuale, joc pe care îl propune terapeutul care susţine familia copilului cu nevoi speciale. Iar pe de cealaltă parte, un rol extrem de terapeutic îl are jocul pe care doar părintele şi adulţii apropiaţi îl pot face cu copilul – cucu-bau, giugiuleala şi drăgălăşeala fizică a copilului, purtatul în braţe şi bucuria de ochişorii, obrăjorii, mânuţele şi picioruşele copilului. Un joc pe care îmi place să îl fac este acela în care eu sunt neştiutoare, îmi pun o minge în cap şi când cade mingea tresar, mirându-mă. Copiii cu nevoi speciale cu care m-am jucat acest joc au râs copios. Copiii atipici râd mai ales atunci când adultul este în poziţia de slăbiciune, când se împiedică, scapă o hârtie din mână şi se enervează că nu reuşeşte să o ţină. Acest joc denumit “prosteală” în limbaj popular îl recomand cu drag părinţilor de copii cu nevoi speciale. Conectarea care se formează între părinte şi copil în cadrul acestor jocuri este vindecătoare, fiindcă în aceste momente copilul nu se mai simte „cu nevoi speciale”. Este doar el, aşa cum e el, cu părintele lui care se bucură de el şi a lăsat pentru moment toate grijile deoparte. Iar această linişte aduce bucurie în sufletul copilului.

C.S.Î.D.: Cu ce sunt diferiţi părinţii copiilor cu dizabilităţi?

O.M.: Părinţii copiilor cu dizabilităţi poartă cu ei mai multă suferinţă şi teamă. De cele mai multe ori, aşa cum mi-au povestit majoritatea părinţilor cu care am stat de vorbă, teama este că într-o zi ei vor muri, iar copilul lor nu se poate descurca singur. Această grijă nu o au părinţii de copii tipici. Ce mi-au mai spus părinţii aceştia eroi este că le e greu să facă ceva pentru ei înşişi. Tot ceea ce fac (inclusiv munca) este pentru copilul lor cu nevoi speciale. Banii se duc către terapie. Timpul liber este folosit pentru a-l ajuta pe copil să se dezvolte mai bine.


C.S.Î.D.: De ce au ei nevoie în plus, faţă de un părinte de copil tipic? Eu, din proprie experienţă, am învăţat că am nevoie de mai multă răbdare.

O.M.: Nu cred că de răbdare au nevoie aceşti părinţi. Răbdarea este o altă presiune pe care şi-o pun pe umeri, pe lângă multele pe care le au. Părinţii copiilor cu nevoi speciale au nevoie de mai mult suport fizic şi emoţional. Într-o lume ideală, aceşti părinţi au nevoie de 30 de minute de ascultare pe zi, de a merge la terapia lor personal pentru a se simţi mai bine cu sine, de oameni care să îi ajute cu gospodăria, de crearea unui spaţiu pentru propria lor viaţă şi cuplu. Nu în ultimul rând, ei au nevoie de o comunitate a părinţilor cu copii atipici, aşa cum am văzut că s-a întâmplat în cadrul primelor întâlniri organizate la Joyplace de Asociaţia Umanitară Marta Maria şi Asociaţia Umanitară Sfântul Ştefan, pentru care m-am bucurat enorm!

C.S.Î.D.: Vei vorbi în 4 întâlniri părinţilor copiilor cu nevoi speciale. În primul workshop spui că veţi învăţa să facem “listening partnership”, ca instrument de ascultare şi eliberare a sentimentelor grele. Ce este acest concept şi cum ajută el la eliberare? Pentru că da, părinţii copiilor speciali trec prin multe emoţii greu de dus.

O.M.: Deja m-am întâlnit cu părinţii de două ori şi am povestit despre acest instrument de ascultare. L-am pus în practică în perechi de doi câte doi. Au fost şi lacrimi, au fost poveştile noastre, au fost zâmbete, au fost îmbrăţişări. Toate lucruri care ne fac bine şi care ne definesc viaţa. A fost spaţiu pentru emoţiile şi gândurile părinţilor.

Listening partnership (parteneriatele de ascultare) este un instrument de ascultare terapeutică de la Hand in Hand Parenting, în care cei doi parteneri sunt pe rând şi ascultător, şi povestitor. Spre exemplu, doi părinţi se pun de accord că se vor asculta pe rând câte 15 minute fiecare (timpul poate fi mai scurt sau mai lung de 15 minute, desigur).

Scopul ascultătorului este acela de a-şi ajuta partenerul să îşi descătuşeze întreaga sa inteligenţă. Şi o face urmând nişte reguli de ascultare, pe care Patty Wipfler (fondator Hand in Hand Parenting) le-a formulat în felul următor:
* Îşi respectă partenerul şi îşi activează la maximum atenţia.
* Este atent la povestea partenerului, încercând să nu se lase distras de propriile issue-uri.
* Identifică durerea pe care partenerul lucrează, uneori vizibil, alteori mai puţin evident.

* Îşi ajută partenerul să elibereze tensiunile emoţionale despre care vorbeşte, urmărind să îl/o ajute să râdă, să plângă, să se revolte, să facă un tantrum, să tremure. Nu îi dă feedback, nu îi da sfaturi.

*Păstrează confidenţialitatea.

Felul unic de a descărca tensiuni emoţionale din LP are două părţi:
• Una exterioară, în care îmi spun povestea vieţii, râd sau plâng sau mă revolt, iar ascultătoarea mea mă ajută să îmi restaurez senzaţia de siguranţă pe care am pierdut-o în copilărie.
• Una interioară, în care creierul re-aranjează experienţele vechi şi le dă formă şi sens. Le integrează.
Aceste două părţi, procesul de eliberare emoţională a durerii şi cel de reconfigurare a hărţii vieţii, se petrec simultan în procesul de listening.

 

 

Pagina 1 din 2
Bianca Poptean
Bianca Poptean
Sunt deja 10 ani de când scriu pentru Ce se întâmplă doctore, timp în care am realizat sute de articole, interviuri cu medici și specialiști în diverse domenii, materiale video, conferințe și emisiuni live. Mai mult, sunt mamă a doi băieți minunați care mi-au oferit ocazia să văd lumea ... citește mai mult
Cel mai nou articol Video:
Dr. Laura Davidescu: greșeli care ne îngrașă