Laura Pascu, om de comunicare: Povestea adopției băiețelului ei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Copiii fără părinți – un subiect foarte sensibil în România. Adopția – un procedeu de care multe cupluri fără copii se tem. Despre toate aceste experiențe dar și despre cum să vorbești sincer cu copilul adoptat am stat de vorbă cu Laura Pascu, om de comunicare și mamă a lui Sebi, un băiețel năzdrăvan pe care care l-a adoptat pe când acesta avea 2 ani.

De curând, Laura Pascu a lansat primul ebook cu povești pentru copii adoptați sau pentru ca toți copiii să înțeleagă ce înseamnă de fapt un copil adoptat. Aceste povești au fost spuse de către autoare băiețelului ei ca să îi explice de timpuriu că este adoptat și că adopția nu este o problemă.

CSÎD: Ce demersuri se fac în România pentru adopția unui copil?

Recomandări

Laura Pascu: După ce a botezat 20 de copii din orfelinate, a adoptat unul. Sebi este…

Penelope Cruz se pregateste pentru adoptie

Laura Pascu: Anul trecut a fost record de adopții. 1.600 de familii au adoptat. Tot puțin, dar față de alți ani, enorm. Legea s-a schimbat foarte mult și se încurajează foarte mult adopțiile. Din păcate, românii încă mai cred că există birocrație fără să se documenteze. Nu mai există acea birocrație despre care se tot vorbește. Poți aduna hârtiile pentru dosar într-o săptămână. De acum 6 ani, când am adoptat eu și până acum, nici măcar hârtiile alea de se cereau originale nu mai sunt valabile, poți plăti online.

Da, este nevoie de hârtie de la psihiatru și psiholog, dar mi se pare normal să se ceară.

Da, ai nevoie și de niște hârtii de la notar, dar da, trebuie să îți asumi o responsabilitate.

Părinții care vor adopta unui copil vor face teste psihologice dar și unele pentru pregătire vieții cu copilul

CSÎD: Ce altceva ai mai făcut?

Laura Pascu: Se face un curs de 10 ședințe, dar ai nevoie de el. Mie personal mi-a plăcut foarte mult acel curs și m-a ajutat enorm, mai ales după ce a venit copilul acasă.

Sunt câteva drumuri de făcut în primele 3 luni până obții atestatul de părinte adoptator, dar și când faci copil biologic faci drumuri. Nu trei luni, ci 9. Nu poți să te duci la direcție și să primești copilul perfect a doua zi. E logic, e normal. Nu ți se poate da un copil fără ca Direcția să știe că îl meriți.

CSÎD: Cum v-ați găsit? Ce ai simțit când l-ai văzut pe Sebi?

Laura Pascu: Când faci formularul de adopție notezi tot soiul de lucruri acolo, printre care și județele în care vrei să ți se găsească copilul. Noi am bifat toată țara. Ni s-a găsit copil la 300 km distanță de casă noastră.

În momentul în care ne-a sunat asistenta socială ca să ne spună că ne-au găsit copil, eram în Veneția, era ziua mea. A fost cea mai frumoasă zi a mea. Deși iubesc vacanțele și de acolo trebuia să plecăm la Milano și apoi acasă, abia așteptăm să se termine vacanță și să ne ducem să îl vedem. Am ajuns în țara duminica și luni dimineața am plecat să îl vedem. Primisem pe whatsapp de la asistenta maternală o fotografie cu el, dar o poză din care nu înțelegeam nimic, era bebe și dormea. Aveam emoții și nu știam dacă el va fi copilul nostru sau nu, dar abia așteptăm să îl vedem.

Când am ajuns făcea numai trăznăi, era îmbrăcat cu haine cu 3 măsuri mai mari, tuns cu ”ciobul”, nu vorbea aproape deloc. După 10 minute i-a zis soțului meu tati. M-a impresionat maxim. Și pe el pentru că instant și-a pus ochelarii de soare deși eram în casă.

Au decis pe loc că îl vor adopta pe Sebi

CSÎD: Ce a urmat?

Laura Pascu: Am decis pe loc că îl vrem. Aveam, conform legii, câteva zile să decidem. Noi am decis pe loc. După ce cunoști copilul, trebuie să îl vizitezi cam de 4-8 ori înainte să îl iei acasă. Am făcut vizitele astea săptămânal, până am depus iar dosarul în instanță și l-am luat acasă. Au fost cam 3 luni maxim în care aveam emoții majore. Știam că voi intra în concediu de acomodare și încercăm să îmi rezolv toate problemele la job, încercăm să rezolv tot înainte să nu mai pot. Am cumpărat lucruri, pătuț, haine, i-am pregătit camera. Am pregătit soțul, bunicile. O mare zarvă. Pe mine nu m—am pregătit. *VA URMA.