Când „sânul sfânt” devine o pedeapsă

Cea mai mare bucurie a unei femei, aducerea pe lume a unui prunc, se soldează întotdeauna cu schimbarea definitivă şi irevocabilă a întregii scări valorice fixată în ani. Brusc autorealizarea, adevărul, dreptatea, frumuseţea, cunoaşterea, stima de sine chiar şi somnul pălesc în faţa nevoilor altcuiva. Şi acest altcineva necesită o singură nevoie, stringentă şi aproape permanentă – mâncare! Numai că acest demers nu e chiar simplu.
Când „sânul sfânt” devine o pedeapsă

Cea mai mare bucurie a unei femei, aducerea pe lume a unui prunc, se soldează întotdeauna cu schimbarea definitivă şi irevocabilă a întregii scări valorice fixată în ani. Brusc autorealizarea, adevărul, dreptatea, frumuseţea, cunoaşterea, stima de sine chiar şi somnul pălesc în faţa nevoilor altcuiva. Şi acest altcineva necesită o singură nevoie, stringentă şi aproape permanentă – mâncare! Numai că acest demers nu e chiar simplu.

Întotdeauna m-am imaginat o mamă relaxată, ce îşi hrăneşte pruncul cu dragoste şi lapte (în ordinea aceasta), firesc, fără efort şi natural, cum face orice mamifer de la dinozaur încoace. Cu atât mai mult cu cât natura m-a înzestrat cu sânii plini, zvelţi, ce şi-au dublat încă volumul în cele 9 luni de sarcină. Ce poate fi mai simplu şi mai natural?

Numai că nimeni nu a încercat să sugă dintr-un bostan ce stă să crape… e imposibil de cuprins cu gura! „Sânul e sfânt”, cunosc, dar cum să fac să-l folosesc? Este mai mult decât frustrant şi dezarmant. Poate că femeia preistorică, ce năştea pruncul după 16 luni de gestaţie, beneficia de un bebe ceva mai priceput în ale hrănirii.

Înconjurată de imagini cu prunci zâmbind (e adevărat, cu vârste de peste 8 luni de antrenament), ce se desfată la sânul mamei lor la fel de zâmbitoare, mă apucă mai degrabă amocul şi nu e de mirare de ce tot mai puţine mame îşi alăptează bebeluşii. E mult mai greu decât mi-aş fi închipuit şi mult mai dureroasă neputinţa decât aş fi crezut vreodată.

Iar după 4 zile de nesomn şi încercări nereuşite, când bebe pierde din greutate, hormonii tăi o iau la trap prin organism, când sânii stau să explodeze, iar sfârcurile îţi sunt ferfeniţă şi un „consilier în alăptare” nu face decât să-ţi critice impotenţa şi să-ţi repete la nesfârşit despre „sfinţenia sânului”, comportamentul mamei devine uşor psihotic.

Cuplul perfect: lăuza (vaca)-sugar (viţel)
 

Târziu, am înţeles că alăptatul este un dans în doi care se învaţă şi e de preferat ca unul dintre parteneri să fie experimentat. Astfel unei novice mame să i se dea un prunc de 4 luni, ce ştie a suge, iar unui nou-născut o mamă ce ştie a alăpta! Există bebeluşi ce vin pe lume cu talentul suptului, ce ştiu exact ce trebuie făcut, ce nu rănesc sânul ce îi hrăneşte şi nici nu adorm îndată ce s-au „mufat” la el.

Eu nu am un astfel de copil! Cum, de asemenea, există mame cu sfârcurile cât butonul de la lift, ce pot avea orgasm prin mulgere, ce ating Nirvana în acest proces de alăptare. Eu nu am un astfel de talent! Şi optimismul meu caracteristic a păţit-o, odată cu alunecarea la vale din vârful piramidei lui Maslow.

Chiar dacă prietenele îmi spun că-i o perioadă pasageră, de zile, săptămâni sau poate luni, la 4 dimineaţa şi o oră mi se pare o veşnicie. Iar singura soluţie ce se întrevede este formula în biberon. Un biberon imens, care să-l sature şi apoi să doarmă până dimineaţa liniştit! E tot ce îmi doresc azi de la viaţă! Şi uite aşa renunţă mamele la alăptare.

Alăptatul, un proces complex
Numai că decizia de a renunţa la alăptat ne afectează viaţa pentru totdeauna, căci sentimentul de neputinţă, dar mai ales de vinovăţie, ne bântuie à la longue. Este eşecul personal simţit cel mai în plex, triumful sentimentului de mamă inutilă în faţa celui de femeie împlinită. Dar dacă mama nu-i poate satisface (un timp) bebeluşului cea mai stringentă nevoie (de hrană) cum îi poate câştiga încrederea acestui înfometat, de sprijin necondiţionat, ce chipurile, numai prin alăptat se încheagă?

Cert este că foamea pe care o experimentează un bebeluş este o forţă care domină tot. Odată instalată, această senzaţie este totală. Este mult mai acută decât foamea resimţită de adult şi implicit mult mai frustrantă. Deci mai importantă decât obligativitatea „sânului cel sfânt” pentru căpătarea încrederii în sine – condiţie psihologică esenţială – este satisfacerea nevoii de hrană a bebeluşului atunci când îi este foame.

Nu este mai costisitor emoţional pentru copil, să încerci la nesfârşit, numai pentru că „sânu-i sfânt”? E chiar atât de grav să-ţi hrăneşti copilul cu formula, dar să îi fii alături, să-l îmbrăţişezi, să-i poţi zâmbi, să fii frumoasă, fericită, echilibrată şi, mai ales dormită, să poţi gusta şi tu din plin din farmecul maternităţii? Căci până la urmă, bebe are nevoie de o mamă prezentă mai degrabă decât un uger ambulant.

Încredere în instinctul matern
Informarea corectă previne sentimentele acute de vinovăţie, de care uneori mama nu se debarasează o lungă perioadă de timp şi care îi afectează relaţia cu copilul şi status-rolul de mamă. Pe parcursul evoluţiei copilului, mama îşi atribuie responsabilităţi despre imunitatea scăzută a copilului, despre performanţele şcolare scăzute sau nedezvoltarea armonioasă a corpului acestuia, exclusiv cauzate de privarea de lapte matern, ceea ce nu este demonstrat ştiinţific.

Numai că mass-media e plină de astfel de studii, făcute empiric şi neprofesional, ce vin să îngreuneze şi mai mult rolul complex, dar dificil asumat de mama secolului XXI. Singura concluzie pertinentă ce poate fi trasă de mame este aceea că acestea trebuie să aibă încredere în instinct, iar copilului trebuie să-i fie lăsată libertatea de a alege în ceea ce priveşte viaţa sa, în ceea ce priveste conţinutul, ritmul meselor la sân sau cantitatea de lapte îngurgitată, indiferent de „recipientul” pe care-l va alege (sân sau biberon). Regula alăptării este că nu există nici o regulă în ceea ce priveşte frecvenţa, conţinutul şi cantitatea de lapte pe care copilul o primeşte, ci doar procesul în sine trebuie să fie însoţit de multă, multă dragoste. Atât!

Sfatul psihoterapeutului
Procesul de alăptare necesită câteva zile sau chiar săptămâni de adaptare şi acomodare, atât pentru mamă, cât şi pentru bebeluş. Laptele matern conţine anticorpi care întăresc sistemul imunitar al bebeluşului pentru a lupta împotriva infecţiilor, în special celor ORL şi intestinale.

Laptele mamei este special adaptat pentru fiecare bebeluş în parte şi acţionează în funcţie de nevoile acestuia. Inclusiv dinamica acţiunii creează ataşament între cei doi protagonişti. Contactul ochi în ochi stabileşte comunicarea mamă-copil şi exprimă ataşamentul reciproc. Sugarul aşteaptă ora de masă (alăptatul) nu numai pentru că îşi va potoli foamea, ci şi pentru că acest moment reprezintă un prilej de comunicare cu mama sa.

Emilia Potenteu - psiholog
Emilia Potenteu este psiholog şi a fost colaborator al revistei şi site-ului “Ce se întâmplă, doctore?”. Emilia Potenteu este autor al multor texte dedicate problemelor psihologice de cuplu, problemelor sexuale care intervin în cuplu, dar şi provocărilor pe care le ridică educaţia sexuală ... citește mai mult
Enurezisul nocturn, o problemă
Enurezisul nocturn, o problemă
Cel mai nou articol Video:
Natalia Pavalachi Pittet, sexolog: Cum discutăm cu copiii și adolescenții despre sex