Spre deosebire de mierea florală, obținută din nectarul florilor, mierea de mană are la bază o substanță dulce produsă în urma hrănirii anumitor insecte cu seva plantelor.
Aceste insecte, printre care se numără afidele și unele insecte țestoase, extrag seva bogată în zaharuri din frunze și tulpini. Deoarece nu pot folosi toate componentele acesteia, elimină o secreție dulce, cunoscută sub denumirea de „mană”.
Albinele colectează această substanță și o transportă în stup, unde o prelucrează și o transformă în miere.
Procesul începe cu insectele care se hrănesc cu seva copacilor și a altor plante. Acestea elimină picături dulci pe suprafața frunzelor, iar albinele le pot colecta, mai ales în perioadele în care florile oferă mai puțin nectar.
Mierea de mană poate proveni de la arbori precum:
În funcție de planta de origine, mierea poate avea gust, culoare și aromă diferite.
Mierea de mană are, de regulă, o culoare mai închisă și un gust mai puțin floral. Aroma poate fi discretă, cu note de caramel, rășină sau malt, în funcție de sursă.
Compoziția sa diferă de cea a mierii obținute din nectar. Poate conține cantități mai mari de anumite minerale și compuși antioxidanți, însă valorile variază în funcție de plante, regiune și perioada recoltării.
La fel ca mierea florală, mierea de mană este un aliment bogat în zaharuri și trebuie consumată cu moderație.
Mierea de mană poate face parte dintr-o alimentație echilibrată, însă nu trebuie considerată un tratament pentru anumite boli. Conținutul de minerale și compuși bioactivi poate fi interesant din punct de vedere nutrițional, dar mierea rămâne, în principal, o sursă concentrată de zaharuri.
Persoanele cu diabet sau cele care trebuie să își controleze aportul de carbohidrați ar trebui să țină cont de cantitatea consumată. De asemenea, mierea nu trebuie oferită copiilor cu vârsta sub un an, din cauza riscului de botulism infantil.
FOTO: Shutterstock