Mulți oameni trăiesc ani la rând cu o formă de depresie pe care nici măcar nu o recunosc. O pun pe seama oboselii, a grijilor zilnice sau a personalității lor „mai melancolice”. În realitate, ar putea fi vorba despre distimie – o tulburare depresivă persistentă care afectează profund calitatea vieții, dar care este adesea ignorată sau trecută cu vederea.
Distimia nu se manifestă ca o depresie „clasică”, cu episoade dramatice sau momente în care totul pare să se prăbușească brusc. Este o formă cronică, de durată, în care starea de tristețe, lipsa de energie, nemulțumirea constantă și apatia se instalează lent și devin parte din rutina zilnică. Persoana afectată continuă să funcționeze – merge la serviciu, se implică în activități cotidiene – dar totul se face cu efort, fără bucurie și fără motivație reală.
De cele mai multe ori, oamenii care suferă de distimie spun că așa sunt ei „de când se știu”. Nu își mai amintesc cum e să se simtă bine cu adevărat. Se simt permanent obosiți, fără chef, își pierd interesul pentru ceea ce le făcea plăcere și trăiesc cu o stare generală de neîmplinire sau inutilitate. Mulți dintre ei nici nu realizează că suferă de o afecțiune care are tratament și care, odată recunoscută, poate fi gestionată eficient.
Cauzele distimiei sunt complexe și pot include factori genetici, dezechilibre chimice în creier, experiențe traumatice, stres prelungit sau lipsa sprijinului emoțional. Adesea, este înrădăcinată într-un tipar de gândire negativă și în convingeri despre sine care s-au format în copilărie sau adolescență. De asemenea, anumite condiții medicale cronice pot contribui la declanșarea sau menținerea acestei tulburări.
Diagnosticul se pune atunci când simptomele persistă de cel puțin doi ani la adulți sau un an la copii și adolescenți. Din păcate, fiind vorba de o depresie „tăcută”, care nu paralizează complet viața, distimia este adesea confundată cu o stare de spirit proastă sau cu o personalitate mai închisă și pesimistă. Tocmai această normalizare a suferinței cronice o face atât de periculoasă.
Vestea bună este că distimia poate fi tratată. Psihoterapia, în special cea cognitiv-comportamentală, ajută pacientul să recunoască tiparele de gândire nocive și să le înlocuiască cu unele sănătoase. În unele cazuri, medicația antidepresivă este recomandată, mai ales dacă simptomele sunt severe sau de lungă durată. Stilul de viață joacă, de asemenea, un rol esențial: mișcarea regulată, somnul de calitate, alimentația echilibrată și sprijinul social contribuie semnificativ la procesul de vindecare.
Este important ca oamenii să înțeleagă că o stare de tristețe care persistă luni sau chiar ani la rând nu este ceva normal și nici ceva cu care trebuie „să te obișnuiești”. Distimia nu este un defect de caracter și nu trebuie ignorată. Este o tulburare reală, cu impact profund asupra vieții, dar care poate fi gestionată eficient cu ajutorul potrivit.
Dacă simți că trăiești mereu cu frâna trasă, că nu mai găsești bucurie în nimic și că viața curge fără sens, e momentul să cauți sprijin. Nu ești singur și nu ești vinovat pentru ce simți. Însă ești responsabil să ai grijă de tine. Iar primul pas este să recunoști că meriți să te simți bine.
FOTO: Shutterstock