Învaţă să treci peste despărţirile dureroase!

Chiar aşa, cum faceţi faţă despărţirilor? Şi vă întreb pe voi, cititorii acestor rânduri. Dacă am sta la o discuţie am putea observa cu uşurinţă că fiecare dintre voi se desparte diferit de lucruri, oameni, obiceiuri, slujbe etc. Deşi ne-am dori să putem evita durerea, să o dizolvăm, să o facem să treacă cu pastile, ceaiuri sau viaţă sănătoasă, observăm cât de inevitabilă este.
24.08.2015
Învaţă să treci peste despărţirile dureroase!

Chiar aşa, cum faceţi faţă despărţirilor? Şi vă întreb pe voi, cititorii acestor rânduri.

Dacă am sta la o discuţie am putea observa cu uşurinţă că fiecare dintre voi se desparte diferit de lucruri, oameni, obiceiuri, slujbe etc.

Deşi ne-am dori să putem evita durerea, să o dizolvăm, să o facem să treacă cu pastile, ceaiuri sau viaţă sănătoasă, observăm cât de inevitabilă este. 

Ne naştem printr-o dureroasă separare de corpul mamei şi ai zice, raţional vorbind, că ar trebui să fim obişnuiţi şi rezonabili în privinţa separărilor. Dar nu suntem. Ne separăm dificil chiar de vârstele noastre, de trecerile de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la viaţa adultă, şi tot aşa. Parcă uităm că fără separare nu există progres dar este firesc să uităm pentru că, nu-i aşa?

Durerea doare. Reluăm de fiecare dată, mai mult sau mai puţin înţelept, un doliu ce va culmina cu separarea finală, separarea de propria viaţă. Dar haideţi să nu devenim dramatici! Am făcut o trecere în revistă a ”marilor separări” doar pentru a putea înţelege mai bine dimensiunea şi implicaţiile emoţionale ale separărilor inevitabile, prezente în viaţa fiecăruia dintre noi.

Ea spune: ”M-a părăsit! Mi-a zis că nu mă mai iubeşte, că sunt cicălitoare şi că
m-am îngrăşat, că nu am grijă de mine şi nu-l înţeleg!” De câte ori nu aţi văzut sau auzit astfel de monologuri înlăcrimate?

Adevărul este că oamenii vin şi pleacă din relaţii conform unor nevoi interne. Cel care rămâne este tentat să creadă că dacă ar fi fost mai frumos, mai bun, mai deştept, atunci Celălalt ar fi rămas. Nimic mai fals. Acuzaţiile celor care pleacă sunt, de fapt, de cele mai multe ori, o apărare masivă faţă de propriile sentimente de vinovăţie. Un refuz de a accepta ”rolul agresorului”, al celui care face rău.

Fii înţeleaptă durerea mea!

Există o puternică corelaţie între imaginea de sine şi modul în care facem faţă despărţirilor. Cu cât suntem mai siguri de noi, cu cât am învăţat mai bine să ne placem şi tolerăm aşa cum suntem, cu atât mai bine vom gestiona rana narcisică pe care o provoacă despărţirea.

Dacă cineva ne spune că suntem roşcaţi în vreme ce noi ştim cu siguranţă că părul nostru e bălai, vom zâmbi şi ne vom întreba care-i motivul pentru care celălalt distorsionează realitatea? Dacă ştim cum şi ce suntem, astfel de reproşuri şi acuzaţii vor aluneca peste noi precum apa peste penele raţei.

Acum şi cel care pleacă are de furcă cu sentimentele de vinovăţie. Doar a făcut rău, nu-i aşa? A rănit pe cineva, l-a îndurerat… Adevărul este că nu plecăm pentru că suntem răi sau pentru că ne dorim să facem rău, ci pentru că nu mai putem continua o relaţie, iar această neputinţă ţine de noi, nu de celălalt.

De câte ori ne vine în minte să justificăm o plecare ar trebui să ne gândim că de fapt ne simţim vinovaţi, iar culpa excesivă este o ”toxină” greu de metabolizat. Vedeţi, în teorie lucrurile frizează simplismul, în practică însă, despărţirile vor evoca, de fiecare dată, ecoul despărţirilor anterioare.

Durerea actuală este augumentată de sedimentul separărilor anterioare, de modul în care acestea au fost trăite la vremea lor. Îmi vine în minte un exemplu. La o discuţie profesională, între colegi, se discuta despre modul în care un copil făcea faţă ”dispariţiei” bunicului său de care era foarte legat.

Spun dispariţie deoarece copilului nu i se comunicase că bunicul a murit brusc, ci că este plecat undeva, departe… Părinţii nu îndrăzneau să-i dezvăluie adevărul dureros şi din discuţiile cu ei a rezultat că dificultatea de a face doliu era prezentă în amândoi.

Practic, imposibilitatea lor de a accepta realitatea îi impiedica să permită copilului trecerea prin procesul firesc de doliu. Ne putem întreba justificat cum va gestiona acest copil separările şi despărţirile ulterioare, în viaţa de adult? Părinţii nu fac ceva greşit sau rău, ci fac faţă situaţiei aşa cum pot, funcţie de propria lor istorie personală. Este foarte bine că au cerut ajutorul unui specialist.

Uneori, când durerea este insuportabilă, mintea o neagă, o evită, aşteptând parcă momentul în care să o poată privi în ochi. Este dincolo de bine sau rău, este doar o strategie de supravieţuire în faţa unei suferinţe care dacă ar fi lăsată liberă ar invada întreaga fiinţă.

Cum gestionăm durerea?

La polul opus negării întâlnim o altă atitudine ”Ce pot să fac cu toată tristeţea asta a mea?” întreba un pacient… Păi ne-ar ajuta să învăţăm să o răbdăm, să o înţelegem, să o îmblinzim. Este ca o apă tulbure şi mlăştinoasă pe care trebuie să o traversăm înot.

Deşi pare atât de scârboasă are să ne înveţe o mulţime de lucruri despre noi, despre ce ne doare cu adevărat, despre cum ne vedem şi cum ne ”suportăm”.

Pe linia continuă dintre a nega şi a răbda ne vom aşeza mai confortabil sau mai incomod, în funcţie de istoria noastră personală, de vârsta biologică şi emoţională, de amplitudinea sau dificultatea separării. Dar trebuie să observăm că a face faţă separării ete atât de intim legat de noi înşine şi viaţa psihică internă încât relevanţa celuilalt devine într-adevăr secundară.

Un bărbat spunea unei femei: ”Nu înţeleg, când ne vedem eşti deja tristă pentru momentul în care voi pleca!” Există în asta o dreptate rabinică; amândoi aveau dreptate şi nu puteau pune semnul egal între semnificaţiile pe care fiecare dintre ei le dădeau separării.

În general, evit sfaturile pentru că reflectă inevitabil modul meu de a face faţă separărilor sau despărţirilor şi nu modul în care ar putea altcineva să trăiască o separare.

Cu toate acestea, este întotdeauna util să vă priviţi în suflet, să încercaţi să înţelegeţi ce anume doare, de ce vă simţiţi neimportanţi, ne-frumoşi, ne-buni, atunci când cineva pleacă? Cu ce seamănă plecarea celuilalt?

Când aţi mai trăit sentimente similare? Este ceva ce se repetă? Când în ciuda eforturilor noastre lucrurile rămân sumbre şi fără răspuns putem apela la ajutor specializat.

Am putea crede că a te descurca singur, a face faţă singur este un semn al forţei noastre interioare, al unui psihic de fier. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Este cu mult mai greu să-ţi duci durerea în faţa unui necunoscut, să o aşezi pe masă şi să întrebi ”Ce fac eu cu toate astea?”

Să nu uităm că pentru a deveni adolescenţi a trebuit să ne separăm de păpuşi şi maşinuţe, pentru a deveni părinţi a trebuit să ne separăm de libertatea tânărului adult, că de fiecare dată când ne separăm de ceva sau cineva se deschide o nouă posibilitate în faţa noastră.

Şi dacă nu o vedem? Ar trebui să continuăm cu întrebările. Uneori întrebările sunt mai importante decât răspunsurile.

Autor: Petruţa Gheorghe

Urmărește CSID.ro pe Google News
Recomandare video
Raed Arafat, despre moarte: „Sper să vină cât mai târziu”