Medic infecționist: „Într-o gardă de 36 de ore la spital mi-au murit 3 pacienți cu COVID”

14.01.2021 | Paula Rotaru
Medic infecționist: „Într-o gardă de 36 de ore la spital mi-au murit 3 pacienți cu COVID”

Ca medic infecționist implicat în îngrijirea miilor de pacienți cu COVID, adesea sunt singura persoană pe care aceștia o văd, o ating sau cu care vorbesc timp de săptămâni la rând. Astfel legăm, inevitabil, prietenii – dar asta face ca moartea unora dintre ei să devină o povară copleșitoare de-a dreptul.

Așa își începe povestea dr. Abdu Sharkawy, medic infecționist cu experiență de 20 de ani în acest domeniu, care își desfășoară activitatea într-un spital din Toronto, Canada.

Medicul detaliază într-un articol din presa canadiană cum a resimțit cele două valuri ale pandemiei de coronavirus, ce impact a avut munca istovitoare în spital în această perioadă asupra stării sale psihice, dar și asupra familiei sale.

Cu toate acestea, el spune că e pregătit să o ia oricând de la capăt, pentru că „nimic nu se compară cu sentimentul de a-ți vedea pacientul din nou pe picioarele sale, ieșind din spital sănătos, pentru că tu, ca medic, ai dat tot ce-ai putut”.

Redăm mai jos câteva fragmente din memoriile medicului, care vor fi publicate luna viitoare în revista canadiană Toronto Life.

Simțeam că se apropie un nor negru, mi-am dat seama că va veni al doilea val

În primul val al pandemiei a trebuit să fac sacrificii imense, la fel și familia mea. Am stat într-o cameră separată din casă, nu luam contact cu soția, cu cei trei copii, de 9, 7, respectiv 4 ani, mâncam singur, aveam baia mea pe care o foloseam doar eu. Nu mi-am putut săruta copiii de noapte bună, nu le-am putut citi povești înainte de culcare.

Am încercat să le explic că așa îi protejez de gândăceii și monștrii pe care îi pot aduce din spital, că nu ne putem îmbrățișa decât atunci când voi scăpa de virusuri. A fost destul de greu să îi explic asta copilului meu de 4 ani. Cei mai măricei au înțeles cât de cât cum stă treaba, dar asta nu înseamnă că le-a fost ușor.

În vară, când cazurile de infecție începuseră să mai stagneze sau chiar să scadă, am avut un sentiment ciudat văzând cum oamenii merg în vacanțe fără griji, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Simțeam că se apropie un nor negru, mi-am dat seama că va veni al doilea val, mult mai mare decât primul. Era doar o chestiune de timp…

În luna octombrie deja s-au văzut efectele relaxării. Numărul cazurilor a început să crească galopant.

Tăcerea din salon și bipăitul aparatelor care țin în viață pacienții cu COVID sunt apăsătoare

COVID-19 este o boală ca niciuna alta. N-am mai văzut așa ceva. Plus că zumzăiala dintr-un spital se limitează, în cazul acestei boli, la bipăitul acelor aparate care țin în viață pacientul. Nu vezi zeci de medici, de asistente, de pacienți umplând coridoarele, nu auzi zeci de mii de pași în fiecare zi, așa cum se întâmplă în mod normal într-un spital.

Nu, e o tăcere și, în același timp, o muzică, dacă îi pot spune așa, care sunt pur și simplu apăsătoare. Doar bipăitul aparatelor, foșnetul echipamentelor de protecție și tonul telefoanelor care sună întruna. Sunt cei dragi care sună medicii pentru a afla vești despre pacientul cu COVID: poate tată, poate mamă, fiică, fiu, frate, soră, mătușă etc.

De regulă, turele de zi încep la 7 jumătate dimineața și se încheie, teoretic, la 5 și jumătate după-amiaza. Dar asta s-a întâmplat rareori. Din cauza complexității cazurilor de COVID și a evenimentelor neprevăzute, am stat de cele mai multe ori până noaptea târziu la spital pentru a stabiliza pacienții și pentru a-i ține la curent pe membrii familiei.

În timpul turei am un coleg, de regulă medic și el, asistentă sau rezident. O persoană intră și iese din camera pacientului, cealaltă rămâne înăuntru, se asigură că aparatele sunt funcționale și că pacientul este stabilizat, pentru a limita astfel riscul de contaminare.

E inevitabil să nu se creeze o legătură specială cu acești pacienți cu COVID, chiar dacă abia acum îi cunoști. Ținem ușa deschisă la salon, în așa fel încât să fim văzuți, ca pacientul să știe că nu e singur.

Când am început tura, aveam 12 pacienți cu COVID – 36 de ore mai târziu, rămăseseră în viață doar 9

Nu voi uita prea ușor data de 18 noiembrie. Mi-am început tura în mod normal, dimineața, dar am plecat acasă abia a doua zi, spre seară, după 36 de ore în picioare. Am crezut că sunt pregătit mental să fac față valului al doilea. Dar m-a lovit din plin și nu cred că amintirea acelei gărzi va dispărea vreodată.

Când am început tura, aveam 12 pacienți cu COVID pe secția de Terapie Intensivă – 36 de ore mai târziu, rămăseseră în viață doar 9.

Primul pacient decedat a fost un bărbat a cărui stare de sănătate s-a agravat din cauza COVID. A făcut pneumonie. Deși era deja într-o stare destul de proastă când s-a internat, încă era destul de alert, răspundea la întrebările pe care i le puneam. Dar starea lui s-a deteriorat fulminant, plămânii lui erau plini cu lichid și asta îi îngreuna foarte mult respirația. În doar câteva ore am pronunțat decesul.

Al doilea pacient care a pierdut lupta cu acest virus perfid a fost o femeie. Tot din cauza pneumoniei. I-am ținut mâinile într-ale mele și i-am spus că fata ei o așteaptă să se întoarcă acasă sănătoasă. Nu putea să vorbească. Semnele ei vitale erau foarte slabe. Am sperat până în ultima clipă că tratamentul o va ajuta. Dar nu s-a întâmplat asta. Doar mi-a zâmbit încet și s-a stins, cu mâinile mele pe creștetul el. Pur și simplu…

Chiar dacă fac meseria asta de 20 de ani, foarte rar sunt martor la ultima răsuflare a unui om. M-am simțit cumva privilegiat că pot să îi stau alături acestei femei în ultimele ei clipe de viață. Chiar dacă nu avea familia alături, era cineva lângă ea. Eram eu…

Doi pacienți pierduți în 24 de ore. Credeam că nu se poate mai rău, dar nu a fost așa

Experiența unui pacient cu COVID în Terapie Intensivă este alienantă și ne vulnerabilizează îngrozitor. Saloanele pacienților stau în tăcere, în întuneric. Când vorbesc cu ei, mulți abia bolborosesc ceva, sunt vlăguiți, lipsiți de aer. Familiile lor nu îi pot vizita. Tot ce ține de experiența asta, mai ales pierderea unei vieți, este amplificat de sentimentul de izolare care plutește în aer.

Doi pacienți pierduți în 24 de ore. Credeam că nu se poate mai rău, credeam că a fost de ajuns pentru o zi. Dar nu a fost așa.

Al treilea pacient care a murit era un italian cu o formă ușoară de insuficiență cardiacă. Îl trecusem pe tratament pentru pneumonie, avea lichid la plămâni. Era jovial, chiar am schimbat niște glume, arăta chiar binișor. Țin minte că am sunat-o pe fiica lui și i-am spus că se va face bine, să nu-și facă griji. Trei ore mai târziu, din senin, bărbatul a făcut un accident cerebral hemoragic și a murit în câteva ore.

După părerea mea, ca medic, accidentul vascular al bărbatului a fost cauzat 100% de COVID. Sigur, sunt și alți factori de risc non-COVID care i-ar fi putut cauza AVC-ul, cum ar fi hipertensiunea, colesterolul crescut sau diabetul – dar el nu avea niciuna dintre problemele astea. Moartea lui mi-a pus capac. Am crezut sincer că poate scăpa de boala asta și că se va întoarce la familia lui, sănătos.

Probabil noi, medicii, suntem un simbol al virusului, de care oamenii nu mai vor să audă

E ceva foarte ciudat în comportamentul oamenilor. Am observat că după primul val, din primăvară, atitudinea oamenilor s-a schimbat. S-a instalat neîncrederea în medici, în autorități. S-a considerat că primul val nu a fost chiar atât de rău și, prin urmare, de ce au fost necesare toate acele măsuri de restricție…

Unii oameni ne văd ca pe niște paria, pe noi, medici sau asistente. Probabil suntem un simbol al virusului, dacă pot să spun așa, un virus de care ei nu mai vor să audă. Simt că încasez un pumn în stomac de fiecare dată când cineva bagatelizează gravitatea situației. Mă doare și mă înfurie faptul că oamenii nu conștientizează suferința enormă prin care trec acești pacienți cu COVID și familiile lor.

Și este trist, îngrozitor de trist că cineva iresponsabil, care nu mai vrea să audă de virus, de mască, nu mai ține cont de nicio măsură, îi îmbolnăvește pe acești oameni și, uneori, chiar îi omoară.

Preferăm să trăim într-o altă realitate, renunțăm să mai fim oameni

Din cauza asta virusul continuă să facă ravagii: pentru că preferăm să întoarcem capul, să trăim într-o altă realitate, renunțăm să mai fim oameni. Nu mai empatizăm cu semenii noștri, nu ne interesează de ei, câtă vreme suntem noi bine.

Mi-au murit 3 pacienți în 36 de ore. În următoarele zile au murit încă 3, toți cu vârste sub 65 de ani. Unul dintre ei n-avea nicio boală și niciun factor de risc. Doar COVID…

În timp ce citiți rândurile astea, foarte probabil mor încă 2 sau 3 pacienți. La fel și mâine, și poimâine.

Mama mea a murit din cauza cancerului de plămâni cu metastaze. Nu a pus gura pe țigară toată viața ei. Cam așa și cu COVID. Poți să fii sănătos tun, dar să mori dintr-o cauză la care te aștepți cel mai puțin.

Sper ca povestea mea să îi ajute pe sceptici să fie… mai umani. Să descopere compasiunea, empatia, grija față de semeni.

Dr. Abdu Sharkawy, FOTO: Wade Hudson