Imi plac mult povestile

M-am hotarat sa scriu pentru ca simt ca am foarte multe lucruri sa va povestesc despre mine. Pentru ca in curand implinesc 21 de ani si nu imi pot stapani curiozitatea. Pentru ca ma las uneori foarte usor impresionata de un gest familiar. Pentru ca imi pi
Imi plac mult povestile
Imi plac mult povestile

Eu una, am mereu ceva de povestit. Ma laud din start, dar putina lume stie despre mine faptul ca prietenii mei cei mai buni ma considera o foarte buna povestitoare. O sa credeti ca inventez, dar in liceu am si primit o diploma de la colegi, cu titlul „Cea mai buna povestitoare”. Vorbesc serios!

Sunt foarte mandra de mine cand va marturisesc acest lucru, mi-am asumat acest statut de „omul cu povesti” si depun eforturi mari ca sa-l mentin. Nu radeti, ca nu e usor. Noroc ca imi place foarte mult sa vorbesc. „Sunt moarta dupa vorbit. Vorbesc non-stop. Chiar si in somn. Si spun lucruri foarte interesante. As fi de doua ori mai interesanta daca as avea cu cine sa vorbesc. La nevoie, nici nu m-as mai opri.” Acesta e un pasaj din monologul Evei, scris de Mark Twain, pe care mi l-am ales acum 2 ani pentru admiterea la Facultatea de Teatru. De ce? Ghici: pentru ca mi se potriveste extrem de tare.

Da, recunosc, uneori vorbesc si in somn, dar nimic grav, vorbesc putin si indescifrabil. In familie, la pizzerie cu prietenele, la facultate in pauza pe holuri, vorbesc non-stop. Pana si la scoala, desi eram privita de catre profesori ca fiind o eleva silitoare (asta ca sa evit cuvantul „tocilara”), am fost de cateva ori data afara din clasa pentru faptul ca vorbeam in timpul orei cu colega de banca. Si acum, ca stau mai bine sa ma gandesc, imi aduc aminte ca si la gradinita aveam aceeasi problema. Am urat gradinita cand eram mica pentru ca educatoarele ma trimiteau la colt si ma puneau sa-mi mananc ciorba in picioare numai pentru faptul ca nu ma puteam abtine si vorbeam cu colegii de la masa. Tata a renuntat sa ma mai ia cu el la pescuit cand si-a dat seama ca da, intr-adevar, vorbesc prea mult si sperii pestii. Iar la interviuri, din momentul in care se apasa butonul reportofonului, e suficienta o singura intrebare si pot sa consum casete intregi.

O, da… v-ati prins, nu sunt deloc genul caruia trebuie sa-i scoti cuvintele cu clestele. Ba dimpotriva. La „Abracadabra“, un coleg de-al meu spunea ca sunt ca un perpetuum-mobile. O data ce m-ai pornit, nu ma mai opresc. Intreabarea e: „Ce pot sa vorbesc atata?” „Adica, sunt oare genul de om care se repeta de o mie de ori?” „Sau genul care circula cu barfe prostesti?” „Sau care inventeaza stiri doar de dragul de a fi in centrul atentiei?” Nu, nu, nu.

Doar ca, asa cum v-am spus, am mereu ceva de povestit. Si sincer as vrea sa imi scrieti si sa-mi povestiti despre voi, despre parinti, frati, prieteni, iubiti, iubite, vecini, secrete pe care nu ati avut curajul decat sa le scrieti intr-un jurnal, dar pe care ati vrea totusi sa i le spuneti cuiva sub anonimat, orice problema la care asteptati un sfat, sa-mi spuneti si voi, pana la urma, o „poveste”. Iar eu nu va voi da diploma mea, luati-va gandul, dar totusi imi voi asuma cu drag raspunderea sa va ajut, in masura in care pot, cu un sfat, poate acelasi sfat pe care i l-am oferit mai demult prietenei mele celei mai bune, intr-o noapte, la o petrecere in pijama… cine stie?

Recunosc, nu am cine stie ce experienta, nu sunt medic psiholog, nu sunt Carry Bradshaw din „Sex and the city” (desi as vrea eu), dar o „buna povestitoare” tot sunt! Si poate ca una dintre povestile mele candva te va ajuta. Eu asa sper.

Astept cu emotie sa-mi scrieti voi, dragi cititoare. Sa-mi scrieti despre tot ce va ocupa mintea, despre tot ce va bucura sau va enerveaza teribil. Sa stam impreuna la povesti!

dana.rogoz@csid.ro
www.danarogoz.ro

Ajutor! S-a terminat vacanta!
Ajutor! S-a terminat vacanta!