Dragi amigos,

articol
Dragi amigos,
Dragi amigos,

Silencio, por favor ca va scriu din Mexic! Por supuesto ca e o ocazie speciala, care s-ar putea sa nu se mai repete nunca, asa ca lasati-ma, con su permiso, sa fiu pentru un editorial ghidul vostru con mucho gusto in Mexico City! A trecut deja o luna de cand sunt plecata din tara. Cum de am ajuns tocmai aici? Pe scurt, ca am multe sa va spun, reprezint Romania in juriul unei editii speciale „Dansez pentru tine”, alaturi de alti membri din Mexic, Paraguay, Panama, Ecuador, Slovacia, Costa Rica, Argentina si Columbia.

Am profitat cat mai mult de fiecare zi petrecuta aici si asa am sa fac si in continuare, porque Mexic nu e tocmai o destinatie obisnuita. Si ca turistul japonez fac poze si ma minunez de tot ce vad. Iar mexicanii imi plac mucho, pentru ca sunt foarte veseli. Oamenii astia stiu sa rada de orice si sa se simta bine in orice conditii. Rad si de incercarile mele de a vorbi in spaniola… ma rog, trecem peste. Chiar ei mi-au spus ca le face placere sa rada pana si de mortii lor, ceea ce mi s-a parut destul de aiurea, dar intr-adevar au o sarbatoare a mortilor, in care atarna scheleti peste tot si cheama spiritele mortilor la o tequila. Nu prea vorbesc engleza, dar limba spaniola e usor de inteles. Si cu ocazia asta o si invat, asa cum am promis cand am plecat din tara. Am vizitat destule, dar numai in grup organizat. Asta a fost cam prima regula care s-a impus grupului. Sa mergi singur pe strada, e periculos. Faza cu rapirile, nu e o legenda in America Latina, es verdad! Un mexican care are grija de membrii juriului ne-a povestit ca lui o data i-au pus pistolul la cap si i-au luat masina, iar alta data l-au rapit pe el si pe fratele lui. Iar pe sotul unei altei femei, l-au tinut sechestrat un an si 7 luni in Columbia. Si eu am sarit ca arsa: „Si politia?”, avand in minte o scena dintr-un film hollywoodian… „Noi nu apelam niciodata la el policia in cazuri de-astea, rezolvam lucrurile intre noi, ca sa nu-i fortam la o razbunare.” Si mi-a raspuns cu asa o naturalete, de parca mi-ar fi spus „Noi mancam nachos cu sos salsa.” A fost suficient de convingator pentru mine si n-am mai iesit singura niciodata, in schimb, am mobilizat mereu grupul sa vedem cat mai multe. Primera excursie a fost la piramide – Teotihuacan, unde de echinoctiul de primavara se aduna milioane de oameni imbracati in alb ca sa capete energie. Acum nu erau milioane, erau mii si stateau cu mainile intinse, ca Nemuritorul, sau culcati pe jos in varf de piramida, creand o conexiune cu vechii teotihuacani. Adevarul e ca exista o energie speciala acolo, data zic eu tocmai de credinta oamenilor in acel loc. Asa ca am ascultat ghidul si am numarat treptele ca sa-mi poarte noroc (245) si mi-am pus 4 dorinte spre cele 4 puncte cardinale. M-am plimbat cu barca pe canalul Xochimilco, am vizitat multe muzee, am mers la multe spectacole de musical, teatru si balet. Am baut prima tequila in Piata Garibaldi, faimoasa pentru mariachi, care pentru 5 dolari iti canta fara ezitare.

Inconjurata fiind de atatea nationalitati, am mai descoperit un lucru care mi se pare foarte frumos. Desi suntem atat de diferiti, desi fiecare dintre noi a fost crescut intr-o alta educatie si ne desparte o cu totul alta istorie, toti simtim dorul de casa la fel. Chiar daca vorbim aproape zilnic prin telefon sau Internet cu cei dragi, Marele Gol e in fiecare dintre noi. Cand se face liniste la masa si nimeni nu mai poate rosti nici o vorba, stiu exact ca toata lumea se gandeste la cei de acasa: la copii, parinti, frati, iubiti, prieteni, la zilele lor de nastere care au trecut si la care n-au fost prezenti. Ne aratam pozele de familie intre noi si cadourile pe care le-am pregatit pentru cand ne vom intoarce. Si sentimentul acesta comun ne uneste cel mai tare si ne face sa fim mai toleranti, mai intelepti.

Sunt norocoasa ca traiesc aceasta experienta extraordinara, care ma lumineaza, ma umple de sentimente nemaiintalnite. Habar n-aveam pana acum cat sunt de mandra de tara si de limba mea. Fiecare zi petrecuta aici ma invata cate ceva. Adios amigos! Hasta luego!

Tags:
Elvira Deatcu
Elvira Deatcu