Învaţă să treci peste despărţirile dureroase!

Chiar aşa, cum faceţi faţă despărţirilor? Şi vă întreb pe voi, cititorii acestor rânduri. Dacă am sta la o discuţie am putea observa cu uşurinţă că fiecare dintre voi se desparte diferit de lucruri, oameni, obiceiuri, slujbe etc. Deşi ne-am dori să putem evita durerea, să o dizolvăm, să o facem să treacă cu pastile, ceaiuri sau viaţă sănătoasă, observăm cât de inevitabilă este.
24.08.2015
Învaţă să treci peste despărţirile dureroase!

Fii înţeleaptă durerea mea!

Există o puternică corelaţie între imaginea de sine şi modul în care facem faţă despărţirilor. Cu cât suntem mai siguri de noi, cu cât am învăţat mai bine să ne placem şi tolerăm aşa cum suntem, cu atât mai bine vom gestiona rana narcisică pe care o provoacă despărţirea.

Dacă cineva ne spune că suntem roşcaţi în vreme ce noi ştim cu siguranţă că părul nostru e bălai, vom zâmbi şi ne vom întreba care-i motivul pentru care celălalt distorsionează realitatea? Dacă ştim cum şi ce suntem, astfel de reproşuri şi acuzaţii vor aluneca peste noi precum apa peste penele raţei.

Acum şi cel care pleacă are de furcă cu sentimentele de vinovăţie. Doar a făcut rău, nu-i aşa? A rănit pe cineva, l-a îndurerat… Adevărul este că nu plecăm pentru că suntem răi sau pentru că ne dorim să facem rău, ci pentru că nu mai putem continua o relaţie, iar această neputinţă ţine de noi, nu de celălalt.

De câte ori ne vine în minte să justificăm o plecare ar trebui să ne gândim că de fapt ne simţim vinovaţi, iar culpa excesivă este o ”toxină” greu de metabolizat. Vedeţi, în teorie lucrurile frizează simplismul, în practică însă, despărţirile vor evoca, de fiecare dată, ecoul despărţirilor anterioare.

Durerea actuală este augumentată de sedimentul separărilor anterioare, de modul în care acestea au fost trăite la vremea lor. Îmi vine în minte un exemplu. La o discuţie profesională, între colegi, se discuta despre modul în care un copil făcea faţă ”dispariţiei” bunicului său de care era foarte legat.

Spun dispariţie deoarece copilului nu i se comunicase că bunicul a murit brusc, ci că este plecat undeva, departe… Părinţii nu îndrăzneau să-i dezvăluie adevărul dureros şi din discuţiile cu ei a rezultat că dificultatea de a face doliu era prezentă în amândoi.

Practic, imposibilitatea lor de a accepta realitatea îi impiedica să permită copilului trecerea prin procesul firesc de doliu. Ne putem întreba justificat cum va gestiona acest copil separările şi despărţirile ulterioare, în viaţa de adult? Părinţii nu fac ceva greşit sau rău, ci fac faţă situaţiei aşa cum pot, funcţie de propria lor istorie personală. Este foarte bine că au cerut ajutorul unui specialist.

Uneori, când durerea este insuportabilă, mintea o neagă, o evită, aşteptând parcă momentul în care să o poată privi în ochi. Este dincolo de bine sau rău, este doar o strategie de supravieţuire în faţa unei suferinţe care dacă ar fi lăsată liberă ar invada întreaga fiinţă.

Cel mai nou articol Video:
Despre yoga, meditație și stres