Rănile copilarilei, traumele și măștile folosite în viața adultă (I)

Rănile copilăriei ne-au modelat cine suntem azi.
24.02.2021 | Bianca Poptean
Rănile copilarilei, traumele și măștile folosite în viața adultă (I)

Rănile copilăriei se „văd” în viața adultă. Se vehiculează din ce în ce mai mult că tot ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie – de la ce am învățat, cum s-au purtat cu noi părinții noștri, cum ne-au făcut să ne simțim – are un impact major asupra cum percepem lumea și cum ni se desfășoară viața de adult. Pentru a înțelege mai bine traumele copilăriei și impactul lor asupra noastră, Alina Iliescu – Psihanalist de familie, cuplu și grup ne-a exemplificat cum gândesc cei care au suferit aceste răni și trauma în copilărie. Urmează câteva articole detaliate despre fiecare trauma în parte. ÎNcepem, însă, cu modul în care gândesc cei ce au suferit trauma în copilărie.

 Trauma respingerii: rana respingerii  și masca fugarului

 „Când eram mic părinții mă lăsau să plâng singur până adormeam, și asta dura cu orele, dar așa am învățat să fiu independent”, spune bărbatul care își petrece nopțile pe rețelele de socializare, pentru că nu poate dormi și nu-și înțelege rănile din copilărie.

„Am fost pedepsit aspru când eram mic și am ieșit bine”, spune acela care, tocmai pentru că a integrat în sine vocea părintelui critic și abuziv, de fiecare dată când face o greșeală se pedepsește singur.

Trauma abandonului: rana abandonului și masca dependentului

 „În copilărie când aveam episoade de furie în public, părinții mei îmi spuneau că mă vor lăsa singură sau mă vor da la țigani și uite, am ajuns foarte bine”, spune femeia care a cerșit iubire în toate relațiile și a acceptat infidelități repetate pentru a nu fi abandonată și care nu își vindecă rănile din copilărie.

„Părinții mei m-au obligat să aleg o carieră în care să fac bani și uite ce bine am ajuns!”, spune bărbatul care așteaptă cu înfrigurare fiecare zi de vineri, disperat că este nevoit să facă zilnic ceea ce nu îi place.

„Când eram mică trebuia să stau la masă până terminăm toată mâncarea din farfurie, cu forța chiar, nu cum fac părinții ăia permisivi!”, spune femeia care nu înțelege de ce întotdeauna a avut probleme cu mâncatul compulsiv.

Trauma umilirii: rana umilirii și masca de masochist

 „Când eram copil m-au atins bine de tot și acum sufăr de o „traumă” care se numește „educație”, spune femeia care nu înțelege de ce toți partenerii pe care îi are ajung să fie agresivi cu ea.

„Lasă că părinții mei m-au bătut când eram copil și nu mai sunt așa traumatizat!”, zice bărbatul care a fost denunțat de fosta parteneră pentru violență fizică.

„Copil fiind, când eram mofturos, tată mă închidea într-o cameră, singură, pentru a mă gândi la ce am făcut, iar astăzi apreciez asta!”, spune femeia care suferă de atacuri de panică și nu înțelege de ce e claustrofobică.

Trauma trădării: rana trădării  și masca dominatorului

 „Le mulțumesc părinților mei pentru fiecare lovitură și pedeapsă, pentru că altfel cine știe ce s-ar fi ales de mine”, spune bărbatul care nu a avut niciodată o relație sănătoasă și al cărui copil îl minte tot timpul, de frică.

Trauma nedreptății: rana nedreptății  și masca rigidului

 „Când se uitau părinții mei la mine înghețam, și uite ce bine am ajuns!”, spune femeia care nu poate să mențină contact vizual fără să se simtă intimidată.

„Mama m-a învățat ce înseamnă respectul cu nuiaua și bine mi-a făcut”, spune femeia care fumează un pachet de țigări pe zi pentru a-și ține sub control anxietatea.

Din păcate, pentru a putea trăi cu ei înșiși, toți acești oameni își spun că nu sunt traumatizați, când, de fapt, sunt oameni pe care rănile copilăriei i-au modelat în ceea ce sunt azi. Oameni cărora abuzul din copilărie le-a retezat personalitatea și i-a transformat în persoane care nu au nevoie de ajutor, pentru că sunt dezechilibrați emoțional. Tocmai că, paradoxal, societatea e plină de violență și oameni răniți, vom realiza o miniserie de articole despre cum ne afectează traumele și rănile din copilărie.