Cum îţi ajuti copilul să-şi facă noi prieteni la şcoală?

A-şi face prieteni, a găsi o punte de comunicare cu ceilalţi colegi de şcoală este atât o dorinţă, cât şi o mică încercare, indiferent de vârsta... ”şcolarului”.
Cum îţi ajuti copilul să-şi facă noi prieteni la şcoală?

Şcoala este, cel puţin la început, un mediu nou, mai puţin familiar pentru un copil.

A-şi face prieteni, a găsi o punte de comunicare cu ceilalţi colegi este atât o dorinţă, cât şi o mică încercare, indiferent de vârsta… ”şcolarului”.

Cum încep să-şi facă prieteni?

Ceea ce noi numim de obicei ca „sociabilitate”, este o caracteristică ce implică, la nivel psihologic, un anumit tip de comportament. Astfel, persoana respectivă:
– relaţionează uşor cu alte persoane
– îşi exteriorizează emoţiile şi sentimentele
– se simte bine în preajma altora
– agreează evenimentele sociale (petrecerile, activităţile comunităţii)

În general, o astfel de persoană este extrovertă, orientată mai mult spre exterior. Aici se face de multe ori o greşeală, ca şi când un copil introvert nu ar putea să-şi facă prieteni.

În primul rând, este important să li se explice copiilor că noi suntem diferiţi, şi ca atare ne simţim atraşi mai mult de cei cu care avem puncte în comun. În acelaşi fel, ceilalţi vin către noi, atunci când se simt atraşi de „ceva” cu care rezonează.

Deci oamenii, se împrietenesc cu cei cu care pot desfăşura anumite activităţi comune, cu cei de la care au de învăţat, sau pe care vor să-i înveţe ceva, cu cei cu care pot face schimburi de idei, de experienţe. Asta înseamnă că şi un copil mai rezervat, va găsi prietenii lui, poate va fi un cerc mai restrâns, sau poate se vor întâlni mai rar.

Esenţiale în a lega prietenii, sunt:

– dorinţa de a se face cunoscut şi de a cunoaşte alţi copii
– să ştie ce are el de oferit şi ce ar dori să găsească la ceilalţi
– încrederea în sine

Dorinţa de a-şi face prieteni, o au în general toţi copii, ea este inhibată numai în urma unor traume emoţionale sau fizice.
Autocunoaşterea presupune un întreg proces de conştientizare, de integrare a experienţelor avute, de dezvoltare. Pe scurt, ar putea implica:

  • Cunoaşte ceea ce nu cunoşti”. Conştientizarea propriilor nevoi de dezvoltare crează o atitudine activă şi predispune spre acumulare de noi cunoştinţe şi abilităţi.
     
  • Identifică ce ţi se potriveşte”. O persoană foarte energică, care iubeşte riscul şi stimularea va fi complet nemulţumită şi va experimenta un nivel crescut de distres într-o funcţie ce presupune sarcini repetitive şi plictisitoare; în acelaşi timp o persoană mai puţin energică, temătoare nu se va descurca foarte bine într-un context  foarte solicitant.
     
  • Cunoaşterea propriilor dorinţe, a punctelor tari şi a celor slabe, permite impunerea şi menţinerea unor limite adecvate la nivel relaţional.
     
  • Dezvoltarea continuă este foarte importantă, dar conştientizarea propriilor limite şi evitarea extenuării, prin depăşirea acelor limite, este la fel de importantă.

Încrederea în sine

Încrederea în sine este un concept un pic mai complex, ce nu poate fi cuprins numai la nivel raţional. Ca  să fie mai usor, se poate explica copiilor că „a avea încredere în el = a avea încredere în propriile abilităţi.”

Este mult mai realist din punct de vedere raţional, să ai încredere în abilităţile tale. A avea încredere în propriile abilităţi implică iarăşi trei lucruri:
1. a ştii ce poţi face şi ce nu poţi face
2. a fi pregătit să încerci să faci lucruri care sunt la limita abilităţilor tale
3. a încerca permanent să-ţi extinzi abilităţile

Sugestii pentru dezvoltarea încrederii, ce pot fi aplicate în educaţia copiilor, ar fi:

• A face lucruri fără a considera că trebuie să reuşim întotdeauna şi a vedea greşelile ca şi oportunităţi de învăţare. Încrederea se dezvoltă, mai degrabă, în urma încercării decât în urma rezultatului unei acţiuni.

• A evalua acţiunile şi performanţele noastre raportat la măsura în care ne ajută şi ne susţin scopurile stabilite şi nu în termeni de „ce demonstrează acestea despre noi” ca persoane.

• A ne asuma riscuri calculate în ceea ce priveşte activităţi importante ca alegerea unei cariere, schimbarea locului de muncă, începerea unei noi relaţii.

• A învăţa din experienţele noastre – încercăm ceva nou, analizăm ce a mers bine şi ce a mers rău şi încercăm să aflăm cum am putea să ne descurcăm mai bine, să ne îmbunătăţim abilităţile.

Toate acestea, formează o imagine de sine a copilului.

Imaginea de sine răspunde la întrebarea: “Cine sunt eu şi ce pot să fac?”. Ea este un „filtru” prin care oamenii percep realitatea, de exemplu, unele persoane pot reţine doar eşecurile şi pot atribui succesele întâmplării, menţinându-şi astfel o imagine de sine negativă.
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are cineva şi din acţiunile pe care le realizează sau la care participă. Astfel, succesele şi eşecurile, precum şi modul de reacţie al persoanei sau a celor din jur la acestea, definesc imaginea pe care o are persoana respectivă despre ea însăşi.

de Anca Kosina, psihoterapeut şi psiholog clinician din cadrul Centrului Medical ProVita – Diagnostic şi tratament

Foto: 123rf. com