Tulburarea de doliu prelungit: de ce unele persoane nu-și revin niciodată după decesul unui apropiat

Se afirmă adesea că doliul nu urmează o traiectorie liniară. Totuși, aproximativ 10% dintre persoanele care pierd pe cineva apropiat dezvoltă tulburarea de doliu prelungit (Prolonged Grief Disorder- PGD), o afecțiune psihiatrică recunoscută oficial de World Health Organisation în 2018.

Această tulburare este definită prin trăiri intense, tristețe profundă, vinovăție, dor persistent, care durează mai mult de șase luni și afectează semnificativ funcționarea zilnică.

Cum se manifestă tulburarea de doliu prelungit

Potrivit NHS, persoanele afectate petrec mult timp gândindu-se la cel decedat, întâmpină dificultăți în a accepta realitatea morții și pot avea gânduri suicidare. Revenirea la activitățile obișnuite devine dificilă, iar unii descriu sentimentul că viața și-a pierdut sensul sau că o parte din identitatea lor a dispărut odată cu persoana iubită.

Recomandări

„Terapie nocivă. Copii care nu mai știu să crească”. Ce a scos la iveală investigația jurnalistei…

Cum să rămâi calm atunci când ești provocat! Folosește aceste strategii psihologice eficiente

Decesele traumatice sau bruște cresc probabilitatea apariției tulburării, însă nu toate persoanele expuse unui astfel de eveniment dezvoltă PGD. Această discrepanță continuă să ridice întrebări în rândul specialiștilor.

Citește și: Totul despre doliu. Cum faci față pierderii cuiva drag?

Ce se întâmplă în creier

O analiză recentă publicată în Trends in Neurosciences a încercat să clarifice mecanismele neurobiologice din spatele acestei afecțiuni. Echipa de cercetare de la University of New South Wales susține că PGD prezintă tipare cerebrale similare celor observate în depresie și anxietate. Mai mult, sunt implicate și circuite asociate recompensei și atașamentului, zone cerebrale responsabile pentru dorință, motivație și procesarea emoțiilor. Printre regiunile identificate se numără nucleul accumbens și cortexul orbitofrontal, precum și amigdala și insula.

Această activitate sugerează că dorul poate funcționa la un nivel profund ca o „poftă” sau o nevoie intensă de prezența persoanei pierdute. În acest context, doliul nu este doar tristețe, ci o formă de atașament persistent, greu de recalibrat în absența obiectului atașamentului.

O tulburare nouă în care datele sunt încă limitate

Fiind o clasificare relativ recentă, PGD este încă insuficient studiată. Majoritatea datelor provin din studii de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI), care măsoară modificările fluxului sangvin cerebral atunci când participanții privesc fotografii ale persoanei decedate sau sunt implicați în sarcini ce declanșează amintiri dureroase. Unele tipare identificate se regăsesc și în tulburarea de stres post-traumatic și depresie, afecțiuni caracterizate prin ruminație și stres emoțional intens. Suprapunerea nu surprinde specialiștii, însă ridică o problemă esențială: unde se termină reacția normală de doliu și unde începe tulburarea?

De ce este important să recunoaștem tulburarea de doliu prelungit

Cercetătorii subliniază că nu este vorba despre un „alt tip” de doliu, ci despre un proces în care persoana rămâne blocată. Diferența constă în durata și intensitatea simptomelor, precum și în impactul asupra vieții cotidiene.

Recunoașterea tulburării este esențială deoarece există intervenții terapeutice care pot ajuta. Fără identificarea corectă a cazurilor, însă, accesul la tratament rămâne limitat.

Foto: shutterstock