„Terapie nocivă. Copii care nu mai știu să crească”. Ce a scos la iveală investigația jurnalistei Abigail Shrier despre modului în care sunt tratați copiii

Sănătatea mintală a copiilor și adolescenților a devenit una dintre cele mai discutate teme ale ultimului deceniu, atât în Statele Unite, cât și la nivel global. În acest context, volumul „Terapie nocivă”, semnat de jurnalista de investigație și scriitoare americană Abigail Shrier, propune o perspectivă critică și incomodă asupra industriei sănătății mintale din SUA și asupra rolului acesteia în educația și dezvoltarea noilor generații.

Autoarea susține că, indiferent de indicatorii analizați, generația Z se confruntă cu un nivel mai scăzut al sănătății mintale comparativ cu generațiile anterioare. Creșterea ratelor de suicid în rândul tinerilor, normalizarea prescrierii antidepresivelor pentru copii și adolescenți, precum și explozia diagnosticelor de tulburări mintale ridică, în opinia sa, întrebări serioase despre eficiența intervențiilor terapeutice actuale. În ciuda accesului fără precedent la consiliere psihologică și tratamente de specialitate, mulți tineri continuă să se declare singuri, anxioși și dezorientați în fața maturizării.

Pornind de la aceste realități, cartea încearcă să răspundă unei întrebări esențiale: ce nu funcționează în abordarea contemporană a sănătății mintale a copiilor?

Recomandări

Cum să rămâi calm atunci când ești provocat! Folosește aceste strategii psihologice eficiente

Cuvinte pe care psihopații le folosesc mai des în mesaje decât oamenii obișnuiți. La ce să…

Investigația realizată de Abigail Shrier se bazează pe sute de interviuri cu psihologi pentru copii, părinți, cadre didactice și tineri, dar și pe analiza practicilor instituționale din domeniul sănătății mintale. Autoarea examinează modul în care discursul terapeutic a ajuns să influențeze nu doar tratamentele clinice, ci și felul în care adulții își educă, disciplinează și comunică cu copiii.

În urma acestei documentări extinse, Shrier ajunge la o concluzie care a stârnit controverse: dificultățile emoționale ale copiilor nu ar fi generate, în principal, de ei înșiși, ci de modul în care experții și instituțiile din domeniul sănătății mintale intervin în viața lor.

Fragment exclusiv

De fiecare dată când un pacient ajunge în cabinetul unui doctor, se expune unui risc . Unele riscuri apar din cauza incompetenței medicului. Un pacient se prezintă pentru a i se extirpa un rinichi, iar medicul îi extirpă rinichiul greșit. (Cazurile de „operații la organul greșit” sunt mai dese decât ai putea crede). Altele apar din neglijență: chirurgul nu este atent și uită o clemă sau un tampon în abdomenul pacientei, apoi închide operația.

Sau „atinge” un organ. Sau operația decurge fără probleme, dar pacientul dezvoltă o infecție la locul inciziei. Sau are o reacție alergică la anestezie. Sau face escare, fiindcă stă prea mult în pat în timpul recuperării. Sau totul decurge conform planului, dar întregul tratament se bazează pe o interpretare greșită a problemei.

„Iatrogenie” este cuvântul care descrie toate aceste situații. Cuvânt cu etimologie grecească, „iatrogenie” înseamnă „care provine de la vindecător” și se referă la situațiile în care o persoană care tratează ajunge să facă rău unui pacient în cursul tratamentului. De cele mai multe ori nu este vorba despre malpraxis, deși ar putea fi. În mare parte, iatrogenia nu apare pentru că medicul este rău intenționat sau incompetent, ci pentru că tratamentul expune pacientul la riscuri exogene.

Iatrogenia este peste tot, deoarece orice intervenție medicală implică riscuri. Când unui pacient bolnav i se administrează un tratament, riscurile sunt de obicei justificate. Dar când un pacient sănătos urmează același tratament, adesea riscurile sunt mai mari decât potențialul de ameliorare.

În acest context, ceea ce eu numesc „intervenție” se referă la orice fel de sfat sau acțiune corectivă pe care le-ai oferi în general doar cuiva cu o deficiență sau incapacitate. Așadar, să le spui copiilor să „mănânce legume”, „să doarmă suficient” sau „să petreacă timp cu prietenii” poate fi un sfat, dar nu este o intervenție. Toți avem nevoie să facem aceste lucruri.

Cât privește intervențiile, iată regula generală: nu face o radiografie dacă nu ai nevoie de ea. Nu te expune la microbii din camera de gardă de la Urgențe doar ca să-ți saluți prietenul medic. Și – eventual – nu-ți duce copilul la terapie decât dacă este absolut necesar. Toată lumea le știe pe primele două; dar ultima s-ar putea să te surprindă.

Psihoterapia are nevoie de un mesaj de avertizare

Timp de decenii, terapia standard pusă la dispoziția victimelor dezastrelor – atacuri teroriste, conflicte armate , arsuri grave – a fost „debriefing-ul  psihologic” . Un terapeut invita victimele unei tragedii la o ședință de grup, în care participanții erau încurajați să-și „proceseze” emoțiile negative, învățau să recunoască simptomele tulburării de stres posttraumatic (PTSD) și erau descurajați dacă se gândeau să întrerupă terapia. Nenumărate studii au arătat că acest proces simplist prezintă riscul de a agrava simptomele PTSD.

Terapeuți bine intenționați acționează adesea ca și cum discutarea problemelor cu un profesionist ar fi benefică pentru toată lumea. Nu este așa.  Nu este adevărat nici că, atât timp cât terapeutul respectă protocoalele și are intenții bune, există garanția că pacientul se va însănătoși.

Orice intervenție care are puterea de a vindeca are, în aceeași măsură, potențialul de a face rău. Terapia nu este un remediu popular inofensiv. Poate aduce alinare. Însă poate și să facă rău neintenționat, lucru care se întâmplă în cazul a până la 20% dintre pacienți.

Terapia poate determina un client să se considere bolnav și să-și redefinească percepția de sine în funcție de un diagnostic.  Terapia poate încuraja înstrăinarea față de familie – dacă ajungi la concluzia că totul este din vina mamei și că nu mai vrei să o vezi niciodată. Terapia poate exacerba stresul conjugal, poate compromite reziliența pacientului, îl poate traumatiza și mai mult, îl poate deprima și mai mult și îi poate submina autoeficacitatea, făcându-l mai puțin capabil să-și schimbe viața.  Treptat, terapia poate determina un pacient – afundat într-o canapea de piele, cu o cutie de șervețele așezată strategic la îndemână – să devină excesiv de dependent de terapeutul său.

Este valabil chiar și în cazul adulților, care, în general, se lasă mult mai greu influențați de alți adulți. Aceste efecte iatrogene prezintă un risc cel puțin la fel de mare și, probabil, mult mai mare, pentru copii.

Polițiștii care au intervenit în cazul unui accident aviatic și ulterior au participat la ședințe de debriefing au prezentat, după 18 luni, mai multe simptome de hiperactivare legate de dezastru decât cei care nu au urmat acest tratament.  Pacienții cu arsuri au prezentat un grad mai mare de anxietate după terapie decât cei care nu au urmat un tratament.  Pacientele cu cancer de sân au părăsit grupurile de sprijin reciproc simțindu-se mai rău decât cele care nu s-au alăturat grupului.  Iar sesiunile de consiliere pentru situații obișnuite de doliu adesea îngreunează, în loc să ușureze, alinarea persoanelor îndoliate.  Unii oameni care spun că „pur și simplu nu vor să vorbească despre asta” știu mai bine decât experții ce îi va ajuta: să petreacă timp cu familia, să facă sport, să facă pași mici înainte și să se obișnuiască treptat cu pierderea suferită.

Când vine vorba de psihic, fiecare dintre noi are o structură mai specială decât confirmă sau recunosc adesea profesioniștii din domeniul sănătății mintale. Iar marțea, de la ora 16.00, s-ar putea să nu fim pregătiți să ne împărtășim necazurile cu un expert plătit. Să depănăm amintiri cu un prieten, să facem cu soțul sau soția o glumă pe care nu am îndrăzni să o facem cu altcineva, să ne ajutăm verișoara să-și împacheteze lucrurile din apartament – fără să vorbim despre problemele noastre – deseori ajută la recuperare mult mai mult decât să stăm într-o cameră înțesată de oameni triști. Terapia ne poate deturna procesele normale de reziliență, întrerupând capacitatea psihicului de a se vindeca, în felul său, în ritmul său.

Gândește-te în felul următor: terapia de grup pentru persoanele care au suferit o pierdere sau au trecut printr-un dezastru îi obligă pe cei afectați să petreacă timp cu oameni triști. Asta îi poate face pe cei relativ rezistenți să devină mai triști și îi poate determina pe cei triști să se complacă în această stare. Cei mai deprimați se îndreaptă spre tărâmul nefericirii, prinzându-i și pe ceilalți în această capcană.

Terapia individuală poate intensifica și sentimentele negative. Psihiatrul Samantha Boardman a scris sincer despre un pacient care a renunțat la terapie după câteva săptămâni de tratament.

„Nu facem decât să vorbim despre lucrurile rele din viața mea, i-a spus pacientul lui Boardman. Stau în cabinetul tău și mă plâng timp de 45 de minute. Chiar și dacă am o zi bună, când vin aici mă gândesc la toate lucrurile rele.”

Citind asta, mi-am amintit că și eu „păstram” suferințele emoționale ca să i le povestesc terapeutului meu, ca să avem ceva de discutat la ședință – suferințe pe care, poate, le-aș fi putut depăși.

Interesant este că, chiar dacă simptomele pacienților se agravează în mod vizibil ca urmare a terapiei, ei tind să considere că terapia i-a ajutat.  Ne bazăm în mare măsură pe cât de „eliberați” ne simțim când plecăm din cabinetul terapeutului, pentru a justifica sentimentul că terapia funcționează. Rareori urmărim indicatori obiectivi, cum ar fi, de exemplu, situația în care se află cariera sau relațiile noastre, înainte de a trage o concluzie. Uneori, viața ni se îmbunătățește nu pentru că terapia a funcționat, ci pentru că ceea ce ne-a impulsionat să începem terapia ne-a impulsionat să facem și alte schimbări pozitive: să petrecem mai mult timp cu prietenii și familia, să reluăm legătura cu oameni cu care nu am mai vorbit de multă vreme, să facem voluntariat, să mâncăm mai bine, să facem sport.

Un număr rușinos de mare de intervenții psihologice au o eficacitate dovedită redusă.  Totuși, au fost aplicate cu mare entuziasm în cazul copiilor și adolescenților.

Foto: shutterstock