Potrivit unui studiu recent, infidelitatea nu apare, așa cum s-ar crede, din lipsa de dragoste, ci mai degrabă când relația atinge un punct de stabilitate — iar unii parteneri se sabotează singuri
„Dacă aș fi cu adevărat îndrăgostit(ă), nu aș fi tentat(ă) să înșel”
O absurditate care sugerează că dragostea deplină ar elimina tentația — deși realitatea arată clar că infidelitatea are rădăcini emoționale complexe.
„Trebuie să fiu o persoană rea”
Un mod simplu și eficient de a transfera vina exclusiv pe sine, fără a recunoaște propria responsabilitate pentru gestul lor.
„Sunt dependent(ă)”
Indiferent dacă se consideră „dependenți” sau simt doar o scăpare temporară, această scuză minimizează responsabilitatea personală.
„N-am primit de la tine ce aveam nevoie”
Un discurs în care înșelatul este prezentat ca o justificare simplă — pasul logic care îi scapă pe vinovați de a-și asuma consecințele reale ale alegerilor lor.
„Așa sunt eu, n-am ce să fac”
Experimentele realizate la Universitatea Binghamton și SUNY sugerează că unii oameni pot avea predispoziții genetice către infidelitate — dar asta nu justifică comportamentul lor.
Psihologul Lori Beth Bisbey explică faptul că înșelatul adesea apare nu din ura față de partener, ci ca un fel de „contragreutate” la stabilitatea emoțională — un mecanism inconștient de auto-sabotaj.
În esență, aceste scuze funcționează ca o barieră de protecție, pentru a minimaliza vinovăția și pentru a păstra imaginea de sine intactă în mintea celui care a înșelat.
Sursă foto – PeopleImages.com – Yuri A / Shutterstock