Pizza pe vremea comunismului. Au mâncat vreodată pizza Elena și Nicolae Ceaușescu?

În imaginarul colectiv, pizza este asociată cu Occidentul, cu libertatea de alegere și cu restaurantele moderne apărute după 1989. Totuși, puțini știu că pizza a existat în România încă din timpul comunismului, într-o formă adaptată contextului economic și ideologic al epocii. Nu era pizza italiană autentică, ci mai degrabă o reinterpretare locală, născută din lipsuri, improvizație și curiozitate. În acest context apare întrebarea firească: au mâncat vreodată pizza Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu?

Pizza „comunistă”, o apariție timidă

Pizza a început să apară în România încă din anii ’70, însă nu ca un preparat consacrat, ci mai degrabă ca o curiozitate gastronomică. În lipsa ingredientelor originale și a accesului la bucătăria occidentală autentică, românii au adaptat ideea de pizza la ceea ce exista pe piață. Astfel, „pizza comunistă” era mai apropiată de o plăcintă consistentă decât de produsul italian cunoscut astăzi.

În București, unul dintre puținele locuri unde se putea găsi un astfel de preparat era localul Trifoiaș, cunoscut mai ales de studenți și tineri. De asemenea, la bufetul de la Obelisc, din Costinești, pizza devenise un produs relativ popular printre turiștii tineri, români și străini, veniți pe litoralul Mării Negre.

Ingrediente românești, gust improvizat

Pizza din perioada comunistă nu avea mozzarella, prosciutto sau sos de roșii ca în Italia. În schimb, se foloseau ingrediente disponibile și aprobate de sistem. Brânza de burduf ținea loc de mozzarella, oferind un gust intens și sărat. Salamul prăjit era unul dintre ingredientele de bază, alături de ciuperci și măsline, atunci când acestea se găseau. Blatul era gros, mai apropiat de cel al unei plăcinte, iar preparatul era sățios, conceput să țină de foame.

Din acest motiv, pizza era percepută mai degrabă ca un produs de patiserie sau o „plăcintă cu de toate”. Nu se bucura de un statut special și nu era considerată un preparat rafinat. Era o mâncare practică, relativ rapid de preparat și suficient de diferită încât să atragă atenția tinerilor dornici de noutate.

O curiozitate pentru tineri și turiști

În anii ’70 și ’80, pizza nu era o mâncare pentru mase, dar nici pentru elite. Era mai degrabă o curiozitate gastronomică, asociată cu litoralul, cu vacanțele și cu libertatea relativă a tinereții. Tinerii o consumau din dorința de a încerca ceva „altfel”, iar turiștii străini o priveau ca pe o variantă exotică și localizată a unui preparat cunoscut.

Pentru regimul comunist, pizza nu reprezenta un pericol ideologic major, dar nici nu era încurajată. Era tolerată atâta timp cât rămânea marginală și nu căpăta un statut simbolic occidental prea puternic.

Ceaușeștii și refuzul influențelor occidentale

Când vine vorba despre cuplul prezidențial, răspunsul este clar: Elena și Nicolae Ceaușescu nu au mâncat pizza. Motivul nu ține de lipsa ocaziei, ci de convingerile lor personale. Cei doi preferau exclusiv mâncarea tradițională românească și respingeau orice preparat perceput ca fiind occidental sau străin spiritului național promovat de regim.

Mesele lor erau atent controlate și bazate pe bucătăria românească clasică: supe, ciorbe, fripturi, tocănițe și mâncăruri simple, considerate „sănătoase” și potrivite ideologiei vremii. Pizza, chiar și în forma ei românizată, era asociată cu influențele occidentale și cu un stil de viață care nu se potrivea discursului oficial.

Simbolismul unei mâncări refuzate

Faptul că Ceaușeștii nu au încercat pizza este mai mult decât un detaliu culinar. El reflectă ruptura clară dintre conducerea comunistă și viața de zi cu zi a oamenilor. În timp ce tinerii descopereau pizza ca pe o noutate amuzantă, liderii țării rămâneau ancorați într-o viziune rigidă, în care tot ce venea din Vest era respins din principiu.

Astfel, pizza pe vremea comunismului nu a fost niciodată un simbol al puterii, ci unul al curiozității și al dorinței de schimbare. Iar refuzul Ceaușeștilor de a o consuma spune, poate, mai mult despre izolarea lor ideologică decât despre gusturile culinare propriu-zise.