„Endometrioza e ca un coleg de apartament nepoftit. Nu l-ai invitat niciodată, dar sa mutat în corpul tău și refuză să plece. Trebuie să înveți să trăiești cu el, să-i anticipezi toanele, să-i cunoști obiceiurile. Uneori e liniștit, alteori face atât de mult zgomot încât nu mai auzi nimic altceva. Și știi ce e mai neplăcut? Că în realitate chiar nu poți să-l dai afară” – așa își începe Beatrice Bran confesiunea în cartea Viaţa printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza. O confesiune despre durerea marcată de oboseală cronică și epuizare psihică, invalidată de societate și deseori de sistemul medical. Volumul autoarei este, totodată, și un jurnal al unei experiențe de viață care împletește atât suferința, cât și speranța.
Așa cum le mărturisește cititorilor încă de la primele pagini, acest volum nu se dorește doar o relatare a unui parcurs medical sau o radiografie a patologiei, ci un ghid cald și autentic al unui om care a învățat în fiecare zi să trăiască cu durerea și cu singurătatea adusă de aceasta, cel puțin la începutul acestui drum. Pe parcurs, acest sentiment s-a conturat în motivația de a-și transpune povestea în cuvinte, astfel încât „Viața printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza” să devină ca un partener puternic și stabil pentru toate femeile care trec prin același încercări. Autoarea a învățat în cel mai dureros mod cu putință să își asculte corpul și să înțeleagă ce transmite acesta, să îi recunoască semnalele și să descifreze simptomele unei boli care adesea au purtat-o prin vizite medicale la diverse specializări și cabinete, de la ginecologie până la psiholog. Această călătorie devenea în timp cu atât mai confuză, ducând la o certitudine amară, care reflectă o realitate dură: „subestimarea durerii feminine este un sport național în cabinetele medicale, de la controalele de rutină până la nașteri”.
:format(webp):quality(100)/https%3A%2F%2Fwww.csid.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F01%2FBeatrice-%40-Nouellin-23.jpeg)
„Mă înfurii. Cum e posibil să nu fi auzit niciodată de ceva care afectează atât de multe femei? Parcă îmi era și rușine. Descopăr că endometrioza afectează aproximativ 10% (190 de milioane) din femeile și fetele de vârstă reproductivă la nivel global. Zece la sută! Asta înseamnă că din zece prietene de-ale mele, una ar putea avea endometrioză. Dar nimeni nu vorbește despre asta.
În România, realitatea e și mai tulburătoare. Peste 500 000 de românce sunt diagnosticate cu endometrioză, iar diagnosticarea durează peste șapte ani. Șapte ani! Șapte ani de posibilă suferință în tăcere, în care să ne considerăm „sensibile“ sau „exagerate“.
Încep să citesc obsesiv. Stau până la 3 dimineața cu telefonul în mână, citind opinii pe grupuri. Salvez articole științifice pe care le printez și le subliniez cu evidențiatorul galben, ca pe vremea facultății. Devin un fel de detectiv al propriului corp.
Aflu că endometrioza nu e doar despre „dureri menstruale puternice“. E o boală cronică, complexă, în care țesut similar cu endometrul se dezvoltă în locuri în care nu ar trebui să fie — în afara cavității uterine. Mă gândesc la propriul corp ca la o casă în care cineva a început să pună cărămizi în locuri greșite — în sufragerie, în baie, pe balcon — și acum totul e haotic.
Învăț că există stadii ale bolii, că poate afecta și alte organe, că e a doua cea mai comună afecțiune ginecologică. Mă întreb cum de am ajuns la douăzeci și patru de ani fără să știu asta.
Totuși momentul meu de confirmare e acela în care citesc lista de simptome și îmi dau seama că nu eram nebună. Acea durere de la 18 ani în timpul menstruației care mă făcea să mă prăbușesc pe podea? Nu era „normală“. Oboseala aia cronică pe care nu o puteam explica? Are sens acum. Durerile din timpul relațiilor intime despre care îmi era rușine să vorbesc? Tot aici se încadrează.
Plâng de mila mea pentru toate momentele în care mam gândit că sunt slabă, că nu pot să suport „puțină durere“, că sunt prea sensibilă. Plâng pentru toate femeile din familia mea care probabil au trecut prin aceleași dureri și leau considerat normale.
Pe măsură ce citesc mai mult, înțeleg de ce diagnosticul a întârziat atât. 10–15% dintre femeile cu endometrioză sunt diagnosticate foarte târziu, în stadii avansate de boală. Simptomele pot fi confundate cu atâtea alte afecțiuni — probleme digestive, infecții urinare, chiar și probleme psihologice.
Descopăr că mulți medici nu sunt suficient de pregătiți pentru a recunoaște semnele. Că femeile sunt trimise de la ginecolog la gastroenterolog, de la urolog la psiholog, întrun cerc vicios al eșecurilor medicale”.
Foto: shutterstock