Anxietatea de separare la copii: cum o recunoști și ce poți face ca părinte

Anxietatea de separare este o etapă firească a dezvoltării copilului, dar atunci când teama de despărțire devine intensă, persistentă și interferează cu somnul, mersul la grădiniță sau școală, ori cu activitățile zilnice, e timpul să intervenim cu blândețe, răbdare și consecvență.

Vestea bună: există metode eficiente, validate științific, prin care părinții pot ajuta copilul să își construiască curajul pas cu pas.

Ce este anxietatea de separare și când devine o problemă?

La bebeluși, anxietatea de separare apare odată cu dezvoltarea noțiunii de permanență a obiectelor — copilul înțelege că părintele pleacă și reacționează cu plâns, teamă sau agățare. De regulă, aceste reacții se diminuează treptat până în jurul vârstei de 2–3 ani.

Recomandări

Ce fel de mamă ești, în funcție de luna în care te-ai născut

Pregătirea pentru grădiniță a copiilor

Totuși, când reacțiile de teamă sunt intense, durează cel puțin câteva săptămâni și afectează rutina (refuz de a merge la grădiniță, de a dormi singur sau de a rămâne cu alt adult), este posibil să fie vorba despre o formă clinică de anxietate de separare, care necesită evaluare de specialitate.

„Diferența dintre o etapă normală și o tulburare e dată de intensitate, durată și impactul asupra vieții de zi cu zi.”

Cum abordezi cu succes anxietatea de separare

1. Consecvență și predictibilitate. Copiii se simt în siguranță când știu ce urmează. Orarul clar reduce teama și comportamentele de protest.
2. Ritualuri scurte de „la revedere”. O formulă caldă, repetată identic zilnic („Te iubesc, mă întorc după gustare.”) devine un semnal de siguranță.
3. Expunere treptată. În loc de „aruncarea în apă”, urcați împreună „scara curajului”: separări scurte → medii → mai lungi.
4. Validarea emoțiilor. Recunoaște-i teama: „Văd că îți este greu, dar știu că poți.” Copilul învață că emoțiile pot fi trăite fără să cedeze în fața lor.
5. Calmul părintelui. Copilul „împrumută” reglarea emoțională a adultului. O voce constantă, un zâmbet cald și o atitudine sigură transmit că totul e în regulă.
6. Colaborarea cu educatorii. Mesajele coerente între familie și grădiniță reduc confuzia și accelerează adaptarea.

Tehnici potrivite în funcție de vârstă

0–3 ani: învățare prin repetiție și conectare

• Plecări scurte și previzibile. Începe cu despărțiri de 1–2 minute și revino exact când ai spus. Repetiția construiește încrederea.
• Obiecte de tranziție. O păturică, un ursuleț sau un tricou care miroase „a mami” ajută copilul să tolereze mai ușor separarea.
• Jocul „cucu-bau”. Exersarea dispariției și re-apariției prin joc reduce anxietatea într-un context ludic și sigur.

3–6 ani: învățarea curajului și a autoreglării

• Scara curajului. Desenați pași progresivi („rămân 5 minute cu bunica”, „20 de minute fără părinte”, etc.) și bifați fiecare reușită.
• Harta zilei. Un panou vizual cu pictograme (mic dejun, joacă, grădiniță, revedere) oferă copilului control și claritate.
• Respirație și calmare. „Mirosim floarea, stingem lumânarea” — un exercițiu simplu care reduce activarea fiziologică a anxietății.

6+ ani: antrenarea gândirii și a autonomiei

• Contracte de curaj. Faceți planuri clare („stau 30 de minute singur”, „intrăm în clasă fără plâns”) și marcați progresul.
• Carduri cu gânduri ajutătoare. Transformați „Și dacă nu te mai întorci?” în „Mama vine mereu după prânz.”
• Colaborare cu școala. Implicați învățătorul sau consilierul: ritualuri de intrare, adult de sprijin, colț de siguranță.

De ce funcționează aceste tehnici

• Expunerea graduală învață creierul că separarea nu e un pericol real.
• Validarea emoțiilor calmează sistemul nervos și crește încrederea.
• Lauda specifică („Ai fost curajos când ai rămas cu educatoarea.”) întărește comportamentele dorite.
• Ritualurile constante dau sentimentul de control într-o situație percepută ca imprevizibilă.

Greșeli frecvente care întrețin anxietatea

• Plecarea „pe furiș” – copilul nu învață că te întorci, ci că dispari brusc.
• Ritualuri lungi, prelungite la nesfârșit.
• Răzgândiri („mai stau 5 minute…”) – cresc confuzia.
• Evitarea totală a separărilor – pe termen lung amplifică anxietatea.
• Critica sau rușinarea („ești mare, nu mai plânge”) – intensifică rușinea și blochează exprimarea emoțională.

Când e nevoie de ajutor de specialitate

Solicită evaluare psihologică sau medicală dacă:

• plânsul intens la despărțire persistă săptămâni la rând;
• copilul refuză constant școala/grădinița;
• apar dureri fizice frecvente (de burtă, de cap) fără cauză medicală;
• există regres (urinare involuntară, lipire constantă de părinte) sau izolare socială.

Specialiștii pot recomanda terapie cognitiv-comportamentală, terapie prin joc sau intervenții parentale ghidate, metode cu eficiență dovedită în anxietatea de separare.

Concluzie: curajul se învață, pas cu pas

Anxietatea de separare nu este un eșec parental, ci o etapă a dezvoltării emoționale. Ceea ce contează este cum o gestionăm: prin predictibilitate, calm și expunere blândă, copilul învață că separarea e temporară, iar revederea sigură.

„Copiii nu au nevoie să nu le fie frică. Au nevoie să știe că pot fi curajoși chiar și atunci când le este frică.”

FOTO: Shutterstock