Mulți angajați ajung să aibă zile de concediu de odihnă rămase din anii anteriori și pornesc de la ideea că acestea dispar automat după 18 luni. O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție clarifică însă ce se întâmplă cu aceste zile și, mai ales, în ce situație angajatul își poate păstra dreptul la compensarea lor financiară.
Potrivit Codului muncii, concediul de odihnă se efectuează, în principiu, în fiecare an. Dacă, din motive justificate, salariatul nu poate beneficia integral de concediu, zilele rămase trebuie acordate într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediu.
Regula celor 18 luni nu înseamnă că angajatorul poate pur și simplu să ignore zilele de concediu rămase și nici că salariatul pierde automat orice drept asupra lor.
De exemplu, pentru zilele de concediu aferente anului 2026 care nu au fost efectuate, perioada de report începe în anul următor, în condițiile prevăzute de Codul muncii.
Înalta Curte a analizat recent tocmai situația în care zilele de concediu au rămas neefectuate, iar raportul de muncă s-a încheiat ulterior. Decizia nr. 40/2026 a fost publicată în Monitorul Oficial la 11 august 2026 și este obligatorie.
Unul dintre cele mai importante aspecte stabilite de ÎCCJ este că simpla depășire a perioadei de 18 luni nu este suficientă, în toate situațiile, pentru a elimina dreptul angajatului la compensare.
Dacă angajatorul nu i-a oferit în mod efectiv salariatului posibilitatea de a-și lua concediul anual, dreptul la compensarea în bani a zilelor neefectuate poate subzista chiar și pentru perioada care depășește cele 18 luni.
Cu alte cuvinte, angajatorul nu poate beneficia de propria lipsă de acțiune. Dacă salariatul nu a putut să își efectueze concediul pentru că nu i s-a oferit în mod real această posibilitate, situația este diferită de cea în care angajatul a avut posibilitatea să plece în concediu, dar a ales să nu o facă.
Decizia Înaltei Curți face o distincție importantă între cele două situații.
Dacă angajatorul a oferit efectiv posibilitatea efectuării concediului, însă salariatul s-a abținut să îl ia, dreptul la compensarea financiară pentru perioadele care depășesc termenul legal de report nu se menține în aceleași condiții.
În schimb, dacă angajatorul nu a asigurat efectiv exercitarea dreptului la concediu, situația este diferită. ÎCCJ a stabilit că, într-un astfel de caz, dreptul la compensare poate exista și pentru intervalul care depășește cele 18 luni.
Un alt aspect important este că zilele de concediu nu pot fi transformate în bani la cererea angajatului atât timp cât contractul individual de muncă este în desfășurare.
Codul muncii prevede că compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Prin urmare, un angajat care are zile de concediu rămase nu poate solicita pur și simplu plata lor în locul efectuării concediului cât timp continuă să lucreze pentru același angajator.
Pentru cei care au acumulat zile de concediu din anii anteriori, este important să verifice:
În cazul încetării contractului de muncă, aceste aspecte pot deveni importante pentru stabilirea eventualei compensații financiare.
Decizia nr. 40/2026 nu elimină regula celor 18 luni. Aceasta rămâne perioada în care concediul neefectuat poate fi reportat în condițiile Codului muncii. Noutatea este că Înalta Curte a clarificat situația în care angajatorul nu a făcut posibilă exercitarea efectivă a dreptului la concediu.
Astfel, nu este corect să se spună că orice zi de concediu nefolosită „dispare” automat după 18 luni. Contează motivul pentru care concediul nu a fost efectuat și dacă salariatului i-a fost oferită, în mod real, posibilitatea de a beneficia de acest drept.
Pentru angajați, concluzia este simplă: zilele de concediu nu ar trebui lăsate să se acumuleze la nesfârșit. Este important ca salariatul să își cunoască drepturile, iar angajatorul să asigure efectiv posibilitatea efectuării concediului anual.
FOTO: Shutterstock