De ce încep copiii să mintă? Psihologii explică motivele din spatele acestui comportament și cum ar trebui să reacționeze părinții

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Pentru mulți părinți, momentul în care își surprind copilul mințind poate fi alarmant. O bomboană dispărută și negată în ciuda dovezilor sau o temă despre care copilul susține că nu a existat niciodată pot ridica imediat întrebări despre comportamentul lui.

Totuși, specialiștii în psihologia dezvoltării atrag atenția că minciuna nu este, în cele mai multe cazuri, un semn că un copil devine lipsit de onestitate. Apariția acestui comportament poate coincide cu dezvoltarea unor abilități cognitive importante.

Cercetările realizate de psihologii Victoria Talwar și Kang Lee arată că abilitatea de a minți apare pe măsură ce copiii își dezvoltă memoria, autocontrolul și capacitatea de a înțelege că alte persoane pot avea informații, convingeri și perspective diferite de ale lor.

Recomandări

Andreea Ibacka rupe tăcerea după divorțul de Cabral. Mesajul emoționant prin care explică de ce a…

Ghid gratuit pentru părinții care pleacă în vacanță cu copiii. Ce recomandări oferă medicii pentru situațiile…

Copiii descoperă că părinții nu știu tot ce știu ei

Una dintre explicațiile importante este dezvoltarea a ceea ce psihologii numesc „teoria minții”. Aceasta reprezintă capacitatea de a înțelege că o altă persoană poate gândi, crede sau ști lucruri diferite de cele pe care le știe copilul.

Odată ce această abilitate se dezvoltă, copilul realizează că părintele nu poate vedea sau cunoaște automat tot ceea ce el însuși știe.

Această descoperire îi oferă și posibilitatea de a încerca să influențeze ceea ce crede o altă persoană. Astfel, minciuna poate apărea ca o consecință a dezvoltării cognitive, nu neapărat ca expresia unei intenții de a face rău.

Teama de pedeapsă îi poate determina să ascundă adevărul

Uneori, explicația este mult mai simplă: copilul vrea să evite consecințele unei greșeli.

Dacă recunoașterea adevărului este asociată cu furie, pedeapsă sau dezamăgirea părinților, copilul poate considera că minciuna este varianta mai sigură.

Cercetările lui Victoria Talwar și Kang Lee arată că abilitatea de a minți se dezvoltă împreună cu funcțiile executive, autocontrolul și capacitatea de a înțelege perspectiva celuilalt.

Chiar și copiii foarte mici pot nega o faptă greșită, însă, pe măsură ce cresc, devin mai buni la menținerea unei povești și la adaptarea ei în funcție de ceea ce știe sau nu știe interlocutorul.

Mediul familial poate influența modul în care copiii înțeleg sinceritatea

Comportamentul copilului nu se dezvoltă izolat. Părinții, frații, profesorii și ceilalți adulți din jur contribuie la modul în care acesta înțelege ce înseamnă sinceritatea.

O analiză realizată de Victoria Talwar și Angela Crossman arată că modul în care familia reacționează la greșeli și minciuni poate influența comportamentul ulterior.

Mesajele contradictorii, pedepsele foarte dure sau expunerea frecventă la minciuni pot contribui la utilizarea mai frecventă a acestui comportament. În schimb, un mediu în care copilul este încurajat să spună adevărul și se simte în siguranță atunci când recunoaște o greșeală poate favoriza dezvoltarea onestității.

Nu toate minciunile sunt spuse pentru a se proteja

Motivația din spatele unei minciuni se poate schimba odată cu vârsta.

Un studiu publicat în 2024 de Cynthia Xinran Guo și Philippe Rochat a arătat că, în primii ani de viață, copiii tind să mintă mai ales pentru a se proteja, de exemplu pentru a evita vina sau pedeapsa.

Cercetătorii au observat că unii copii de aproximativ doi ani și jumătate erau deja capabili să folosească înșelarea atunci când aceasta le aducea un avantaj.

În jurul vârstei de patru ani, însă, apar și forme de minciună cu o motivație diferită: copiii pot încerca să protejeze sentimentele altor persoane.

De exemplu, pot spune că le place un cadou care nu îi încântă sau pot face un compliment pentru a nu răni pe cineva. Acestea sunt cunoscute drept „minciuni albe” sau minciuni prosociale.

Citește și: Minciunile la copii – cum trebuie să reacționeze părinții

Copiii învață și observând comportamentul adulților

Copiii sunt foarte atenți la modul în care adulții comunică și reacționează în situații de zi cu zi.

Dacă observă în mod repetat că părinții modifică anumite povești, oferă justificări care nu corespund în totalitate realității sau folosesc „minciuni nevinovate”, copilul poate învăța că sinceritatea nu este întotdeauna o regulă absolută.

Prin urmare, exemplul personal al adulților poate fi la fel de important ca regulile pe care aceștia le explică verbal.

Uneori nu este vorba despre minciună, ci despre imaginație

În cazul copiilor mici, părinții trebuie să țină cont și de faptul că granița dintre realitate și imaginație nu este încă foarte bine conturată.

Un copil de vârstă preșcolară poate povesti cu foarte multă convingere că jucăria lui a fost luată de un dinozaur sau că a trăit o aventură fantastică.

Pentru adult, povestea poate părea o minciună. Pentru copil, însă, poate fi pur și simplu o combinație între imaginație și realitate.

Pe măsură ce dezvoltarea cognitivă avansează, copiii învață treptat să distingă mai clar între ceea ce s-a întâmplat în realitate și ceea ce și-au imaginat.

Capacitatea de a spune o minciună convingătoare presupune abilități cognitive complexe

Un aspect surprinzător evidențiat de psihologia dezvoltării este că abilitatea de a construi o minciună credibilă presupune anumite competențe cognitive.

Copilul trebuie să-și amintească ceea ce a spus, să-și controleze reacțiile, să planifice răspunsul și să anticipeze ceea ce știe sau crede cealaltă persoană.

Cercetările indică faptul că micuții cu funcții executive mai dezvoltate pot fi mai buni în menținerea unei povești coerente.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că minciuna este un comportament de încurajat. Arată însă că fenomenul este mai complex decât simpla etichetă de „copil mincinos”.

Cum ar trebui să reacționeze părinții

Specialiștii recomandă ca părinții să evite etichetarea copilului drept „mincinos”. O astfel de etichetă poate transforma un comportament punctual într-o parte a imaginii pe care copilul o are despre sine.

În schimb, părinții pot încerca să afle de ce a simțit copilul nevoia să mintă.

A fost speriat de o pedeapsă? A vrut să evite dezamăgirea? A încercat să protejeze sentimentele cuiva? Sau pur și simplu a amestecat imaginația cu realitatea?

Felul în care adultul reacționează contează. O reacție extrem de severă poate face copilul să se concentreze mai mult pe evitarea pedepsei decât pe înțelegerea valorii sincerității.

În schimb, un mediu în care copilul poate recunoaște o greșeală fără să se teamă de o reacție disproporționată poate favoriza comunicarea sinceră.

Sinceritatea se învață și prin exemplul părinților

Copiii pot învăța să fie mai sinceri atunci când adulții din jurul lor modelează acest comportament, apreciază faptul că spun adevărul chiar și după ce au greșit și folosesc situațiile de acest tip pentru a discuta despre încredere.

Minciuna ocazională este întâlnită la mulți copii și poate face parte din dezvoltarea lor cognitivă și socială. Rolul părinților nu este doar să sancționeze comportamentul, ci să înțeleagă motivul din spatele lui și să îi ajute pe copii să învețe, treptat, când și de ce este important să spună adevărul.

Foto: shutterstock

Surse:

• https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S2352250X22000938
• https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3483871/
• https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022096524002194
• https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022096524002194