În practica ginecologică modernă, chirurgia minim invazivă a devenit un reper al tratamentelor eficiente și cu recuperare rapidă. Dr. Răzvan Fodoroiu, medic cu experiență în patologia ginecologică și tehnici chirurgicale laparoscopice, explică pe înțelesul pacientelor ce înseamnă această metodă, când este indicată și de ce a schimbat radical modul în care sunt tratate numeroase afecțiuni ale aparatului reproducător feminin. Expertiza sa se concentrează pe intervenții precise, care urmăresc nu doar rezolvarea problemei medicale, ci și protejarea funcționalității organelor și calitatea vieții pacientelor după operație.
Când spunem „operație”, multe persoane se gândesc automat la o incizie mare, zile de spitalizare și recuperare care par fără sfârșit. În realitate, chirurgia modernă a schimbat percepția din „greu” în „precis”: incizii mici, instrumente delicate, o cameră care mărește și luminează câmpul operator și o intervenție care, de cele mai multe ori, lasă în urmă semne abia vizibile, deci are impact mult mai blând asupra organismului.
Asta înseamnă laparoscopia. Este o tehnică minim invazivă care, în Ginecologie, s-a transformat într-un standard valoros atât pentru diagnostic, cât și pentru tratament. Și da, partea spectaculoasă nu e doar că inciziile sunt mici, ci ce decurge din asta: paradoxal, vizualizare mai bună, gesturi mai fine în timpul intervenției, protejarea țesuturilor și, pentru pacientă, o recuperare mai ușoară, cu întoarcere mai rapidă la ritmul de zi cu zi și, uneori, cu recâștigarea unui confort pe care îl credea pierdut.
În locul unei incizii mari, laparoscopia folosește 2–4 incizii mici (de obicei 0,5–1 cm), prin care se introduc: o cameră video (laparoscopul), care transmite imaginea pe un ecran, instrumente fine, adaptate pentru gesturi precise și, în anumite situații, tehnologii suplimentare pentru control al sângerării sau disecții delicate. În laparoscopie, medicul lucrează cu vizualizare amplificată, uneori extrem de detaliată. Asta înseamnă mai multă precizie și mai multă protecție a structurilor „sensibile” din pelvis precum ovar, trompe, uter.
Pelvisul feminin nu e un spațiu simplu. E o zonă cu organe apropiate, vase de sânge importante, nervi, structuri delicate. În chirurgie clasică, expunerea se face „larg”, cu traumatism inevitabil pentru țesuturi. În laparoscopie, însă, chirurgul poate lucra întocmai ca un ceasornicar. Aici apare un concept esențial, dar rar explicat pacientelor:
nu doar dimensiunea tăieturii contează în intervențiile chirurgicale importante, ci cât de mult „deranjezi” organismul în interior.
Indicațiile sunt variate, iar decizia se ia individual, în funcție de diagnostic, istoricul pacientei și obiectivele (de exemplu, păstrarea fertilității).
Citește și: Chirurgia laparoscopică transformă intervențiile chirurgicale clasice în proceduri minim invazive!
Cele mai frecvente situații în care se intervine laparoscopic sunt:
Poate fi una dintre cele mai „înșelătoare” afecțiuni: dureri menstruale intense, dureri în timpul contactului sexual, disconfort cronic, uneori infertilitate. Laparoscopia are rol dublu aici: confirmă diagnosticul și poate trata leziunile prin excizie/ablație, eliberând aderențe și reducând inflamația locală.
Multe chisturi sunt benigne și se monitorizează, dar când devin simptomatice, cresc, se complică sau ridică semne de întrebare laparoscopia permite îndepărtarea lor și conservarea cât mai bună a țesutului ovarian.
Pentru paciente selectate, anumite fibroame (leiomioame) pot fi operate minim invaziv, cu beneficii clare în recuperare.
Pentru anumite patologii uterine, laparoscopia poate permite o histerectomie cu recuperare, de regulă, mai rapidă față de abordul clasic.
În situațiile în care tratamentul medicamentos este contraindicat, laparoscopia este standardul de aur în cazul sarcinii extrauterine. Adică, un este o opțiune, ci soluția.
Când durerea are o componentă mecanică (aderențe), chirurgia minim invazivă poate elibera structurile și poate reduce simptomele.
Un articol responsabil spune și asta: laparoscopia nu e „standardul universal” pentru orice. Pot exista situații în care abordul clasic e mai sigur (în funcție de extensia bolii, urgență, istoricul chirurgical, anatomie particulară, comorbidități).
Fibroamele uterine reprezintă cea mai frecventă patologie ginecologică. Și, în același timp, una dintre cele mai subestimate. Pentru unele femei, un fibrom rămâne un detaliu notat într-un raport de ecografie, fără să schimbe nimic. Pentru altele, aceeași etichetă de „leiomiom uterin” se traduce prin menstruații care nu mai sunt doar menstruații, ci episoade de sângerare abundentă, oboseală constantă, anemie, presiune pelvină, disconfort la contact sexual sau o relație tensionată cu ideea de fertilitate. Tocmai de aceea, fibroamele merită privite ca situații particulare în care contează nu doar dimensiunea, ci mai ales locul în care se dezvoltă și felul în care schimbă funcționarea uterului.
Din punct de vedere medical, fibromul este o formațiune benignă care pornește din stratul muscular al uterului. E influențat de hormoni, poate crește în timp și poate fi unic sau multiplu. Dar ceea ce e cu adevărat important este că un fibrom nu este doar „o bilă” care ocupă spațiu. Fibroamele nu sunt problematice doar prin prezență, ci prin modul în care schimbă „fiziologia” uterului. Un fibrom poate fi cauza pentru menstruații abundente, pentru dureri pelvine sau infertilitate, chiar dacă la ecografie pare uneori ceva nesemnificativ.
Localizarea fibromului este, de fapt, cheia poveștii. Există fibroame care se dezvoltă spre interiorul cavității uterine, altele care stau în grosimea peretelui uterin și unele care cresc spre exterior, ca o proeminență care apasă pe structurile din jur. Două fibroame cu aceeași dimensiune pot produce efecte complet diferite. Un fibrom care deformează cavitatea uterină poate fi responsabil de sângerări importante, cheaguri, menstruații interminabile și, uneori, de dificultăți în obținerea unei sarcini. În schimb, un fibrom orientat spre exterior poate să nu influențeze sângerarea, dar să apese pe vezică și să determine urinări frecvente, inclusiv noaptea, sau să apese pe rect și să dea constipație nou instalată. De aceea, atunci când o pacientă întreabă „Trebuie să-l operez?”, răspunsul nu vine direct din cifra în centimetri, ci dintr-o combinație de poziție, simptome, ritm de creștere și planuri de viață.
Simptomele care ar trebui să ridice un semn de întrebare sunt, în primul rând, sângerările menstruale abundente și prelungite, mai ales atunci când apar cheaguri, când menstruația „nu se mai termină” sau când oboseala devine parte din rutină. Anemia este o consecință frecventă și perfidă, pentru că se instalează treptat și se poate manifesta prin slăbiciune, palpitații, toleranță scăzută la efort, lipsă de aer la urcat scări și o senzație generală de epuizare. Presiunea pelvină, disconfortul la contact sexual, balonarea persistentă sau urinările dese pot fi semnale că fibromul influențează calitatea vieții pacientei.
Nu orice fibrom se operează, iar aceasta este o veste bună. În multe situații, fibroamele mici, stabile, care nu provoacă simptome și nu deformează cavitatea uterină, pot fi monitorizate periodic. Tratamentul devine necesar atunci când fibroamele produc simptome semnificative, cresc rapid, determină anemie, fac compresie pe structurile învecinate, distorsionează cavitatea uterină sau se află într-un context în care fertilitatea este o prioritate. Decizia corectă nu se ia din frică, ci din echilibru: ce pierzi dacă îl lași și ce câștigi dacă îl tratezi, în raport cu riscurile și cu obiectivele tale.
Când există indicație chirurgicală, laparoscopia poate fi una dintre cele mai bune opțiuni pentru un număr important de cazuri, pentru că este o chirurgie minim invazivă care permite îndepărtarea fibromului sau în anumite cazuri atent selecționate, îndepărtarea uterului, cu incizii mici și recuperare, de regulă, mai rapidă decât în chirurgia clasică. În cazul în care pacienta își dorește să păstreze uterul, intervenția se numește miomectomie: fibromul este scos, iar uterul este reconstruit prin suturi în straturi, astfel încât să își păstreze rezistența și funcționalitatea. Aici se află un punct esențial, mai ales pentru femeile care își doresc prezervarea fertilității. Contează cum este refăcut uterul, cum sunt controlate sângerările, cum este protejat țesutul sănătos și cum este gândit planul operator pentru viitor. În mâini experimentate, laparoscopia oferă vizualizare excelentă și precizie.
Există, totuși, și situații în care laparoscopia nu este cea mai bună alegere. Dacă fibroamele sunt foarte mari, dacă sunt foarte multe, dacă există particularități anatomice sau istorice chirurgicale complicate, abordul poate fi diferit, iar siguranța primează întotdeauna.
Recuperarea după o intervenție laparoscopică pentru fibroame este mereu mai rapidă decât după operația clasică: durerea postoperatorie este mult mai ușor de gestionat, mobilizarea se face mult mai repede, spitalizarea este mai scurtă (deseori o singură zi), iar revenirea la activitățile zilnice este imediată. Dar există un adevăr pe care merită să îl spunem clar: chiar dacă inciziile sunt mici, uterul este un organ muscular care a fost suturat, iar vindecarea profundă are nevoie de timp. De aceea, recomandările legate de efort, viață sexuală și planificarea unei sarcini trebuie discutate personalizat și respectate cu seriozitate. Uneori, exact această etapă (după operație) face diferența între un rezultat bun pe termen scurt și unul excelent pe termen lung.
Partea cu adevărat importantă este să înțelegi că fibromul nu este doar un intrus pasiv în uter, ci o structură care poate schimba modul în care uterul funcționează ca organ. Iar atunci când îndepărtarea acestuia este indicată, laparoscopia este o soluție modernă și precisă, cu un scop care trece dincolo de „a scoate ceva”: să redea funcționalitatea uterului și, odată cu el, confortul și liniștea pacientei în viața de zi cu zi.
FOTO: Shutterstock